— Homosexualitatea reprimată este foarte normală, chiar şi în societatea noastră aparent tolerantă.

Aune se uită cu atenţie la pacient în căutarea unei reacţii.

— Eu sunt adesea consultat de poliţie, iar un ofiţer mi-a mărturisit că

era foarte deschis în privinţa propriei homosexualităţi în viaţa lui privată, dar nu se putea deschide la lucru, deoarece ar fi încremenit. L-am întrebat dacă era aşa de sigur de asta. Opresiunea vine adesea din aşteptările autoimpuse şi din aşteptările pe care credem că le au ceilalţi. Mai ales cei mai apropiaţi, prietenii şi colegii.

Se opri.

Nu observă nicio lărgire a pupilelor pacientului, nicio colorare a tenului, niciun fel de rezistenţă opusă privirii lui, niciun fel de gest evaziv al corpului. Din contră, pe buzele lui subţiri apăru un mic zâmbet dispreţuitor. Însă, spre surprinderea lui, Ståle Aune observă că îi crescuse temperatura propriilor obraji. Doamne, cât îl mai ura! Cum mai ura slujba asta.

— Şi poliţistul ţi-a urmat sfatul?

— Timpul a expirat, anunţă Ståle, fără a se uita la ceas.

— Sunt curios, Aune.

 59 

— Iar eu am depus un jurământ de confidenţialitate.

— Atunci hai să-i spunem X. Văd pe faţa ta că nu ţi-a plăcut întrebarea.

Ţi-a urmat sfatul şi rezultatul a fost nefavorabil, nu-i aşa?

Paul zâmbi. Aune oftă.

— X a mers prea departe, a interpretat greşit o conjunctură şi a încercat să-şi sărute un coleg la toaletă. Şi a încremenit. Ideea e că

rezultatul putea fi bun. Vrei măcar să te gândeşti la această chestiune pentru data viitoare?

— Dar eu nu sunt homo.

Paul îşi ridică o mână spre gât, după care o coborî la loc.

Ståle Aune încuviinţă.

— Pe săptămâna viitoare, la aceeaşi oră?

— Nu ştiu. Eu nu sunt mai bine, nu?

— Lucrurile înaintează încet, dar sunt progrese, răspunse Ståle.

Răspunsul îi venise din acelaşi automatism ca gestul pacientului de a-şi duce mâna la cravată.

— Da, ai mai spus asta de câteva ori. Dar eu am senzaţia că plătesc degeaba. Şi că tu eşti la fel de inutil ca detectivii ăia care nu sunt în stare să pună mâna pe un nenorocit de criminal în serie şi violator…

Ståle observă cu oarecare uimire că vocea pacientului era acum mai joasă. Mai calmă. Vocea şi limbajul corpului comunicau cu totul altceva decât cuvintele. Pus pe pilot automat, creierul lui Ståle începuse deja să

analizeze de ce pacientul folosise exact acel exemplu, însă răspunsul era atât de evident că nu trebuia să sape prea adânc. Ziarele care zăceau pe biroul lui Ståle încă din toamnă. Fuseseră mereu deschise la pagina unde erau descrise crimele comise asupra poliţiştilor.

— Nu e aşa de uşor să prinzi un criminal în serie, Paul, zise Ståle Aune.

Ştiu câte ceva despre criminalii în serie, ba chiar asta e specialitatea mea.

Aşa cum e şi discuţia noastră. Dar dacă vrei să oprim terapia sau vrei să

încerci la unul dintre colegii mei, facem cum doreşti. Am o listă cu psihologi foarte capabili care te pot ajuta…

— Te speli pe mâini de cazul meu, Ståle?

Paul înclinase capul într-o parte, pleoapele cu genele lipsite de culoare se închiseseră şi zâmbetul i se lăţise. Ståle nu se putea decide dacă era un rânjet adresat teoriei homosexualităţii sau Paul lăsa să se vadă un pic din sinele său real. Ori ambele.

 60 

— Te rog să nu mă înţelegi greşit, zise Ståle, ştiind că nu fusese greşit înţeles. Îmi face plăcere să te tratez, dar e important să avem încredere unul în celălalt. Iar în acest moment nu pare că…

Dorea să scape de acel pacient, însă terapeuţii profesionişti nu se descotoroseau de pacienţii alunecoşi. Doar strângeau mai tare din dinţi, nu? Îşi potrivi papionul mai bine.

— Am doar o zi proastă, Ståle, zise Paul şi îşi deschise palmele în semn de apărare. Îmi cer scuze. Ştiu că eşti bun. Ai lucrat la cazurile crimelor în serie în cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale, nu? Ai ajutat la prinderea tipului care desena pentagrame la locul omorurilor. Tu şi inspectorul ăla.

Ståle îl studie cu privirea pe pacient în vreme ce acesta se ridica şi îşi încheia haina.

— Da, eşti foarte bun pentru mine, Ståle. Pe săptămâna viitoare. Şi între timp o să mă gândesc dacă sunt homosexual sau nu.

Ståle nu se ridică. Îl auzi pe Paul fredonând pe hol în vreme ce aştepta liftul. Melodia suna cunoscut.

La fel de cunoscute sunau şi unele lucruri spuse de Paul. Folosise expresia „crime în serie”, preferată de poliţişti, în loc de mai uzitata

„omoruri în serie”. Îl numise pe Harry Hole inspector, iar cei mai mulţi oameni habar n-aveau de gradele poliţiştilor. În general ţineau minte doar detaliile sordide din relatările presei, nu amănunte nesemnificative precum o pentagramă săpată într-o bârnă lângă cadavru. Dar ce îi atrăsese în mod special atenţia – deoarece putea fi important în terapie –

era faptul că Paul îl comparase pe el cu „detectivii ăia care nu sunt în stare să pună mâna pe un nenorocit de criminal în serie şi violator…”

Ståle auzi liftul venind şi plecând. Însă acum îşi amintea ce melodie fusese fredonată. De fapt, ascultase întregul album Dark Side of the Moon ca să descopere indicii de interpretare a viselor lui Paul Stavnes. Piesa era Brain Damage. Despre lunatici. Lunatici care erau pe iarbă, care erau în hol. Care ajungeau înăuntru.

Violator.

Poliţiştii ucişi nu fuseseră violaţi.

Evident, era posibil ca el să fie atât de puţin interesat de caz, încât să-i fi confundat pe poliţiştii ucişi cu primele victime din acelaşi loc al crimei.

Sau presupusese că, în general, un criminal în serie violează. Sau visase

 61 

despre poliţişti violaţi, fapt care, firesc, întărea teoria legată de homosexualitatea reprimată. Sau…