Ståle Aune încremeni în mijlocul gândului şi se uită uluit la propria mână care se îndrepta către papion.

Anton Mittet luă o gură de cafea şi se uită la omul care dormea pe patul de spital. N-ar fi trebuit să simtă o oarecare plăcere? Aceeaşi plăcere exprimată de Mona şi pe care ea o numise „unul dintre micile miracole zilnice care fac ca toată mizeria asta să merite”? Sigur că era bine ca un pacient în comă, despre care se presupunea că avea să moară, să se răzgândească brusc şi să se chinuie să revină la viaţă. Însă persoana de pe pat şi chipul ăla palid şi desfigurat de pe pernă nu însemnau nimic pentru el. Nu însemnau decât că misiunea lui se apropia de final. Evident, nu însemna în mod necesar şi sfârşitul relaţiei cu Mona. Oricum nu-şi petrecuseră orele de intimitate acolo. Dimpotrivă, acum nu mai aveau nevoie să-şi facă griji când colegii observau privirile galeşe pe care şi le aruncau reciproc când ea intra şi ieşea din salonul pacientului sau conversaţiile lor un pic prea lungi, acele şuete care încetau un pic prea abrupt la apariţia cuiva. Însă Anton Mittet avea neplăcuta senzaţie că

tocmai asta fusese scânteia relaţiei lor. Ilicitul. Sectetomania. Excitaţia de a vedea fără a putea atinge. Aşteptarea, furişatul de acasă, minciuna servită Laurei despre orele suplimentare, care devenise tot mai uşor de rostit, dar îi umpluse gura de scârbă şi care mai devreme sau mai târziu avea să-l sufoce. Ştia că infidelitatea nu-l transforma într-un om mai bun în ochii Monei şi că ea îi putea servi lui aceleaşi minciuni la un moment dat în viitor. Mona îi spusese că mai trecuse prin asta cu alţi bărbaţi, care o dezamăgiseră. Numai că pe atunci era mai tânără şi mai zveltă, aşa că, dacă el dorea să o abandoneze pe femeia planturoasă de vârstă mijlocie în care se transformase, ea n-avea să fie şocată. El încercase să-i explice că

nu trebuia să spună astfel de lucruri, chiar dacă erau sincere. Vorbele o făceau mai puţin atrăgătoare. Îl făceau pe el mai puţin atrăgător. Îl transformau într-un bărbat care lua tot ce putea, aşa cum era. Însă acum se bucura că ea le rostise. Trebuia să înceteze cândva, iar ea îi uşurase sarcina.

— De unde aţi luat cafeaua? întrebă noul asistent, îndreptându-şi ochelarii rotunzi în timp ce citea însemnările doctorului de pe fişa pe care

 62 

o luase de la capătul patului.

— E un aparat de espresso pe coridor. Sunt singura persoană care îl foloseşte, dar puteţi…

— Mersi de ofertă, zise asistentul. Însă eu nu beau cafea. Să vedem…

trebuie să primească Propofol.

Anton îşi dădea seama că în pronunţia lui se simţea ceva rece.

Asistentul luase o foaie de hârtie din buzunarul halatului şi o citea.

— Habar n-am ce e asta.

— Înseamnă că o să doarmă pentru o vreme.

Anton se uită la asistent cum înfige acul unei seringi în capacul unei mici fiole cu lichid transparent. Individul era scund, de constituţie firavă şi semăna cu un actor faimos. Nu din categoria celor arătoşi. Însă din categoria celor care reuşiseră. Cu actorul acela cu dinţi urâţi şi cu un nume italienesc imposibil de ţinut minte. Aşa cum Anton uitase numele pe care asistentul i-l dăduse când se prezentase.

— Lucrurile sunt complicate cu pacienţii care ies din comă, explică

asistentul. Sunt extrem de vulnerabili şi trebuie readuşi cu mare atenţie la starea de conştienţă. O singură injecţie nepotrivită şi riscăm să-l trimitem înapoi în starea în care era.

— Înţeleg, zise Anton.

Individul îi prezentase legitimaţia, rostise parola şi aşteptase ca Anton să sune la camera de gardă ca să primească confirmarea că persoana respectivă fusese alocată pentru a efectua schimbul.

— Deci aveţi multă experienţă cu anestezicele? întrebă Anton.

— Da, lucrez de destulă vreme cu ele.

— Dar acum nu lucraţi aici?

— Am călătorit doi sau trei ani.

Asistentul ridică seringa în lumină. Eliberă un jet de probă care se dizolvă într-un nor de particule microscopice.

— Pacientul ăsta pare să fi avut o viaţă grea. De ce nu e trecut niciun nume pe fişă?

— Trebuie să rămână anonim. Nu vi s-a spus?

— Nu mi s-a spus nimic.

— Ar fi trebuit să o facă. Se crede că a existat un atentat la viaţa lui. De-asta stau eu pe coridor.

Individul se aplecă şi se apropie de faţa pacientului. Închise ochii. Arăta

 63 

de parcă adulmeca respiraţia pacientului. Anton se scutură de un fior.

— L-am mai văzut, rosti asistentul. E din Oslo?

— Am depus un jurământ de confidenţialitate.

— Şi dumneata ce crezi că am depus eu?

Asistentul suflecă mâneca pacientului şi-i bătu uşor cu degetul partea interioară a antebraţului. Era ceva în felul în care vorbea individul, ceva ce Anton nu putea localiza exact. Îl cuprinse iar un fior când acul seringii pătrunse în piele. În liniştea lăsată crezu că aude un sunet aspru, sunetul frecării acului de piele. Sunetul lichidului împins prin seringă la apăsarea pistonului.

— A trăit în Oslo câţiva ani înainte de a pleca în străinătate, zise Anton, înghiţind în sec. Însă după aia s-a întors. Se zvoneşte că din pricina unui băiat. Care era narcoman.

— E o poveste tristă.

— Da, dar se pare că va avea un final fericit.

— E un pic prea devreme pentru asta, mulţi pacienţi care au stat în comă suferă recăderi bruşte, replică asistentul, scoţând acul.

Anton îşi dădea seama acum. Auzi ce era aparte în felul în care vorbea individul. Abia se auzea, dar era acolo, felul cum pronunţa litera s. Omul era sâsâit.

După ce ieşiră din salon şi asistentul se îndepărtă pe coridor, Anton se întoarse la pacient. Se uită cu atenţie la monitorul cardiac. Ascultă

sunetele ritmice, ca semnalele de sonar ale unui submarin aflat în adâncurile oceanului. Nu ştia de ce, dar procedă aşa cum procedase asistentul, adică se aplecă deasupra feţei pacientului. Închise ochii. Şi simţi respiraţia acestuia pe obraz.

Altman. Anton se uitase cu atenţie la ecusonul individului înainte ca acesta să plece. Asistentul se numea Sigurd Altman. Anton mirosise ceva, e clar, şi se hotărâse să-l verifice pe individ în ziua următoare. Nu avea deloc chef ca situaţia de acum să se transforme într-un nou caz Drammen.

De data asta nu avea să mai comită vreo greşeală.

 64 

8

Katrine Bratt stătea cu picioarele pe birou şi cu un telefon prins între umăr şi ureche. Gunnar Hagen luase un alt apel. Degetele îi alergau pe tastatura din faţă. Ştia că în spate, dincolo de fereastră, Bergen era scăldat în razele soarelui. Că străzile ude luceau de la ploaia care căzuse toată

dimineaţa, până în urmă cu zece minute. Dată fiind vremea în Bergen, putea prezice că în curând avea să plouă iar. Însă în acel moment soarele era sus pe cer şi Katrine Bratt spera ca Gunnar Hagen să încheie mai rapid cealaltă conversaţie ca să revină la discuţia lor. Katrine nu dorea decât să-i transmită informaţia pe care o avea, după care să plece din secţia de poliţie din Bergen. Să iasă în aerul curat şi proaspăt al Atlanticului, care mirosea mult mai bine decât aerul pe care fostul său şef îl inhala în acel moment în biroul lui din estul capitalei. Aer pe care îl eliberă iar cu putere sub forma unui urlet de indignare:

— Cum adică încă nu putem vorbi cu el? A ieşit din comă sau nu?… Da, înţeleg că e într-o stare fragilă, dar… Ce?

Katrine spera că ceea ce aflase în ultimele câteva zile avea să-l aducă