— Te speli pe mâini de cazul meu, Ståle?
Paul înclinase capul într-o parte, pleoapele cu genele lipsite de culoare se închiseseră şi zâmbetul i se lăţise. Ståle nu se putea decide dacă era un rânjet adresat teoriei homosexualităţii sau Paul lăsa să se vadă un pic din sinele său real. Ori ambele.
60
— Te rog să nu mă înţelegi greşit, zise Ståle, ştiind că nu fusese greşit înţeles. Îmi face plăcere să te tratez, dar e important să avem încredere unul în celălalt. Iar în acest moment nu pare că…
Dorea să scape de acel pacient, însă terapeuţii profesionişti nu se descotoroseau de pacienţii alunecoşi. Doar strângeau mai tare din dinţi, nu? Îşi potrivi papionul mai bine.
— Am doar o zi proastă, Ståle, zise Paul şi îşi deschise palmele în semn de apărare. Îmi cer scuze. Ştiu că eşti bun. Ai lucrat la cazurile crimelor în serie în cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale, nu? Ai ajutat la prinderea tipului care desena pentagrame la locul omorurilor. Tu şi inspectorul ăla.
Ståle îl studie cu privirea pe pacient în vreme ce acesta se ridica şi îşi încheia haina.
— Da, eşti foarte bun pentru mine, Ståle. Pe săptămâna viitoare. Şi între timp o să mă gândesc dacă sunt homosexual sau nu.
Ståle nu se ridică. Îl auzi pe Paul fredonând pe hol în vreme ce aştepta liftul. Melodia suna cunoscut.
La fel de cunoscute sunau şi unele lucruri spuse de Paul. Folosise expresia „crime în serie”, preferată de poliţişti, în loc de mai uzitata
„omoruri în serie”. Îl numise pe Harry Hole inspector, iar cei mai mulţi oameni habar n-aveau de gradele poliţiştilor. În general ţineau minte doar detaliile sordide din relatările presei, nu amănunte nesemnificative precum o pentagramă săpată într-o bârnă lângă cadavru. Dar ce îi atrăsese în mod special atenţia – deoarece putea fi important în terapie –
era faptul că Paul îl comparase pe el cu „detectivii ăia care nu sunt în stare să pună mâna pe un nenorocit de criminal în serie şi violator…”
Ståle auzi liftul venind şi plecând. Însă acum îşi amintea ce melodie fusese fredonată. De fapt, ascultase întregul album Dark Side of the Moon ca să descopere indicii de interpretare a viselor lui Paul Stavnes. Piesa era Brain Damage. Despre lunatici. Lunatici care erau pe iarbă, care erau în hol. Care ajungeau înăuntru.
Violator.
Poliţiştii ucişi nu fuseseră violaţi.
Evident, era posibil ca el să fie atât de puţin interesat de caz, încât să-i fi confundat pe poliţiştii ucişi cu primele victime din acelaşi loc al crimei.
Sau presupusese că, în general, un criminal în serie violează. Sau visase
61
despre poliţişti violaţi, fapt care, firesc, întărea teoria legată de homosexualitatea reprimată. Sau…
Ståle Aune încremeni în mijlocul gândului şi se uită uluit la propria mână care se îndrepta către papion.
Anton Mittet luă o gură de cafea şi se uită la omul care dormea pe patul de spital. N-ar fi trebuit să simtă o oarecare plăcere? Aceeaşi plăcere exprimată de Mona şi pe care ea o numise „unul dintre micile miracole zilnice care fac ca toată mizeria asta să merite”? Sigur că era bine ca un pacient în comă, despre care se presupunea că avea să moară, să se răzgândească brusc şi să se chinuie să revină la viaţă. Însă persoana de pe pat şi chipul ăla palid şi desfigurat de pe pernă nu însemnau nimic pentru el. Nu însemnau decât că misiunea lui se apropia de final. Evident, nu însemna în mod necesar şi sfârşitul relaţiei cu Mona. Oricum nu-şi petrecuseră orele de intimitate acolo. Dimpotrivă, acum nu mai aveau nevoie să-şi facă griji când colegii observau privirile galeşe pe care şi le aruncau reciproc când ea intra şi ieşea din salonul pacientului sau conversaţiile lor un pic prea lungi, acele şuete care încetau un pic prea abrupt la apariţia cuiva. Însă Anton Mittet avea neplăcuta senzaţie că
tocmai asta fusese scânteia relaţiei lor. Ilicitul. Sectetomania. Excitaţia de a vedea fără a putea atinge. Aşteptarea, furişatul de acasă, minciuna servită Laurei despre orele suplimentare, care devenise tot mai uşor de rostit, dar îi umpluse gura de scârbă şi care mai devreme sau mai târziu avea să-l sufoce. Ştia că infidelitatea nu-l transforma într-un om mai bun în ochii Monei şi că ea îi putea servi lui aceleaşi minciuni la un moment dat în viitor. Mona îi spusese că mai trecuse prin asta cu alţi bărbaţi, care o dezamăgiseră. Numai că pe atunci era mai tânără şi mai zveltă, aşa că, dacă el dorea să o abandoneze pe femeia planturoasă de vârstă mijlocie în care se transformase, ea n-avea să fie şocată. El încercase să-i explice că
nu trebuia să spună astfel de lucruri, chiar dacă erau sincere. Vorbele o făceau mai puţin atrăgătoare. Îl făceau pe el mai puţin atrăgător. Îl transformau într-un bărbat care lua tot ce putea, aşa cum era. Însă acum se bucura că ea le rostise. Trebuia să înceteze cândva, iar ea îi uşurase sarcina.
— De unde aţi luat cafeaua? întrebă noul asistent, îndreptându-şi ochelarii rotunzi în timp ce citea însemnările doctorului de pe fişa pe care
62
o luase de la capătul patului.
— E un aparat de espresso pe coridor. Sunt singura persoană care îl foloseşte, dar puteţi…
— Mersi de ofertă, zise asistentul. Însă eu nu beau cafea. Să vedem…
trebuie să primească Propofol.
Anton îşi dădea seama că în pronunţia lui se simţea ceva rece.
Asistentul luase o foaie de hârtie din buzunarul halatului şi o citea.
— Habar n-am ce e asta.
— Înseamnă că o să doarmă pentru o vreme.
Anton se uită la asistent cum înfige acul unei seringi în capacul unei mici fiole cu lichid transparent. Individul era scund, de constituţie firavă şi semăna cu un actor faimos. Nu din categoria celor arătoşi. Însă din categoria celor care reuşiseră. Cu actorul acela cu dinţi urâţi şi cu un nume italienesc imposibil de ţinut minte. Aşa cum Anton uitase numele pe care asistentul i-l dăduse când se prezentase.
— Lucrurile sunt complicate cu pacienţii care ies din comă, explică
asistentul. Sunt extrem de vulnerabili şi trebuie readuşi cu mare atenţie la starea de conştienţă. O singură injecţie nepotrivită şi riscăm să-l trimitem înapoi în starea în care era.
— Înţeleg, zise Anton.
Individul îi prezentase legitimaţia, rostise parola şi aşteptase ca Anton să sune la camera de gardă ca să primească confirmarea că persoana respectivă fusese alocată pentru a efectua schimbul.
— Deci aveţi multă experienţă cu anestezicele? întrebă Anton.
