care recunoaşte chipurile, conţinea toate feţele întâlnite de ea în cursul vieţii. Fusese examinată de neurologi, deoarece era una dintre cele 30 de persoane din lume cunoscute a avea o astfel de capacitate.

— A fost interogat în legătură cu cazurile Tryvann şi Maridalen, zise Katrine.

— Da, îmi amintesc vag. Dar parcă ţin minte că avea alibiuri pentru ambele cazuri.

— Una dintre persoanele din casa în care locuia a jurat că el fusese acasă în nopţile cu pricina. Mă întreb dacă i-ai luat ADN-ul?

— Nu-mi imaginez de ce am fi făcut asta dacă avea alibi. Pe atunci analiza ADN era o procedură complicată şi scumpă. În cel mai bun caz se efectua pentru suspecţii principali şi doar dacă nu dispuneam de alte probe.

— Ştiu, dar după ce ai obţinut propriul departament de testare în cadrul Institutului, tu ai început verificarea ADN în cazurile vechi şi nerezolvate, nu?

— Da, aşa e, dar în realitate nu au existat urme biologice în cele două

cazuri. Iar dacă nu cumva greşesc, Valentin Gjertsen şi-a primit pedeapsa, ba chiar cu dobândă.

— Da?

— Da, a fost omorât.

— Ştiam că a murit, dar nu că…

— Da, aşa e. Când îşi ispăşea sentinţa la Ila. A fost descoperit în celulă, omorât în bătaie. Deţinuţilor nu le plac violatorii de copii. Vinovaţii n-au fost niciodată prinşi. Nu sunt sigură că a încercat cineva să afle cine sunt, oricum.

Tăcere.

— Îmi pare rău că nu ţi-am fost de ajutor, zise Beate. Iar puştiul mă

pune să joc încearcă-ţi norocul acum, aşa că…

— Să sperăm că se iveşte, rosti Katrine.

— Ce anume?

— Norocul.

— Exact.

— Un ultim lucru. Aş vrea să am o discuţie cu Irja Jacobsen, femeia care i-a oferit alibiul lui Valentin. E trecută la persoane dispărute. Dar am făcut nişte cercetări.

 73 

— Da?

— Nu există schimbări de adresă, plăţi fiscale, plăţi de securitate socială sau achiziţii de carduri de credit. Nu există călătorii sau apeluri telefonice pe mobil. Când are aşa de puţină activitate, o persoană intră de obicei într-una dintre cele două categorii majore. Cel mai des întâlnită

este aceea a persoanelor decedate. Însă eu am găsit ceva. Loterie. S-a înregistrat pentru un tichet de 20 de coroane.

— A jucat la loterie?

— Poate spera că i se va schimba norocul. Oricum, asta înseamnă că

face parte din a doua categorie.

— Anume?

— Cei care încearcă din toate puterile să nu fie găsiţi.

— Şi vrei să te ajut să o găseşti?

— Am ultima ei adresă cunoscută din Oslo şi adresa chioşcului unde a completat tichetul de loterie. Şi mai ştiu că era consumatoare de droguri.

— Bine, zise Beate. O să verific cu oamenii noştri sub acoperire.

— Mersi.

— Bine.

Pauză.

— Mai e ceva?

— Nu. Adică da. Ce crezi despre Singin’ in the Rain?

— Nu-mi plac filmele muzicale. De ce?

— Sufletele pereche sunt greu de găsit, nu crezi?

Beate chicoti.

— Adevărat. Hai să vorbim despre asta cândva.

Încheiară conversaţia.

Anton stătea pe scaun, cu braţele încrucişate, ascultând liniştea. Se uită

în lungul coridorului.

Mona era înăuntru cu pacientul şi în curând avea să iasă, cu zâmbetul ei obraznic. Poate o să-şi lase o mână pe umărul lui, apoi o să-l mângâie pe păr. Poate chiar un sărut frugal, să-l lase să-i simtă limba, care avea mereu gust de mentă, după care avea să dispară pe coridor. Dând provocator din fundul ei voluptuos. Poate că nu o făcea intenţionat, dar lui îi plăcea să creadă că da. Că ea îşi încorda muşchii, îşi mişca şoldurile, îşi arăta bunătăţile pentru el, Anton Mittet. Da, avea pentru ce să fie

 74 

recunoscător, cum se zice.

Se uită la ceas. În curând urma schimbarea de tură. Dădu să caşte când auzi un ţipăt.