— Da, lucrez de destulă vreme cu ele.
— Dar acum nu lucraţi aici?
— Am călătorit doi sau trei ani.
Asistentul ridică seringa în lumină. Eliberă un jet de probă care se dizolvă într-un nor de particule microscopice.
— Pacientul ăsta pare să fi avut o viaţă grea. De ce nu e trecut niciun nume pe fişă?
— Trebuie să rămână anonim. Nu vi s-a spus?
— Nu mi s-a spus nimic.
— Ar fi trebuit să o facă. Se crede că a existat un atentat la viaţa lui. De-asta stau eu pe coridor.
Individul se aplecă şi se apropie de faţa pacientului. Închise ochii. Arăta
63
de parcă adulmeca respiraţia pacientului. Anton se scutură de un fior.
— L-am mai văzut, rosti asistentul. E din Oslo?
— Am depus un jurământ de confidenţialitate.
— Şi dumneata ce crezi că am depus eu?
Asistentul suflecă mâneca pacientului şi-i bătu uşor cu degetul partea interioară a antebraţului. Era ceva în felul în care vorbea individul, ceva ce Anton nu putea localiza exact. Îl cuprinse iar un fior când acul seringii pătrunse în piele. În liniştea lăsată crezu că aude un sunet aspru, sunetul frecării acului de piele. Sunetul lichidului împins prin seringă la apăsarea pistonului.
— A trăit în Oslo câţiva ani înainte de a pleca în străinătate, zise Anton, înghiţind în sec. Însă după aia s-a întors. Se zvoneşte că din pricina unui băiat. Care era narcoman.
— E o poveste tristă.
— Da, dar se pare că va avea un final fericit.
— E un pic prea devreme pentru asta, mulţi pacienţi care au stat în comă suferă recăderi bruşte, replică asistentul, scoţând acul.
Anton îşi dădea seama acum. Auzi ce era aparte în felul în care vorbea individul. Abia se auzea, dar era acolo, felul cum pronunţa litera s. Omul era sâsâit.
După ce ieşiră din salon şi asistentul se îndepărtă pe coridor, Anton se întoarse la pacient. Se uită cu atenţie la monitorul cardiac. Ascultă
sunetele ritmice, ca semnalele de sonar ale unui submarin aflat în adâncurile oceanului. Nu ştia de ce, dar procedă aşa cum procedase asistentul, adică se aplecă deasupra feţei pacientului. Închise ochii. Şi simţi respiraţia acestuia pe obraz.
Altman. Anton se uitase cu atenţie la ecusonul individului înainte ca acesta să plece. Asistentul se numea Sigurd Altman. Anton mirosise ceva, e clar, şi se hotărâse să-l verifice pe individ în ziua următoare. Nu avea deloc chef ca situaţia de acum să se transforme într-un nou caz Drammen.
De data asta nu avea să mai comită vreo greşeală.
64
8
Katrine Bratt stătea cu picioarele pe birou şi cu un telefon prins între umăr şi ureche. Gunnar Hagen luase un alt apel. Degetele îi alergau pe tastatura din faţă. Ştia că în spate, dincolo de fereastră, Bergen era scăldat în razele soarelui. Că străzile ude luceau de la ploaia care căzuse toată
dimineaţa, până în urmă cu zece minute. Dată fiind vremea în Bergen, putea prezice că în curând avea să plouă iar. Însă în acel moment soarele era sus pe cer şi Katrine Bratt spera ca Gunnar Hagen să încheie mai rapid cealaltă conversaţie ca să revină la discuţia lor. Katrine nu dorea decât să-i transmită informaţia pe care o avea, după care să plece din secţia de poliţie din Bergen. Să iasă în aerul curat şi proaspăt al Atlanticului, care mirosea mult mai bine decât aerul pe care fostul său şef îl inhala în acel moment în biroul lui din estul capitalei. Aer pe care îl eliberă iar cu putere sub forma unui urlet de indignare:
— Cum adică încă nu putem vorbi cu el? A ieşit din comă sau nu?… Da, înţeleg că e într-o stare fragilă, dar… Ce?
Katrine spera că ceea ce aflase în ultimele câteva zile avea să-l aducă
pe Hagen într-o dispoziţie mai bună decât cea de acum. Se uită din nou peste pagini, doar ca să verifice ceea ce ştia deja.
— Nu dau doi bani pe ce spune avocatul lui, tună Hagen. Şi nu dau doi bani nici pe ce spune consultantul. Îl vreau interogat acum!
Katrine Bratt îl auzi trântind telefonul. După care, în sfârşit, Hagen reveni la ea.
— Ce a fost toată povestea asta? întrebă Katrine.
— Nimic, răspunse Hagen.
— Despre el e vorba?
Hagen oftă.
— Da, despre el. Iese din comă, dar ăia îl burduşesc cu medicamente şi spun că trebuie să aşteptăm cel puţin încă două zile înainte de a vorbi cu el.
— Dar nu e bine ca lucrurile să fie luate treptat?
— Probabil că da. Dar, după cum ştii, avem nevoie de nişte rezultate acum. Uciderea poliţiştilor ne-a adus în genunchi.
