Suficient de tare ca să sară în picioare. Deschise uşa la perete. Inspectă

camera de la stânga la dreapta şi constată că Mona şi pacientul erau singurele persoane dinăuntru.

Mona stătea lângă pat, cu gura larg deschisă. Nu-şi luase privirea de la pacient.

— Cumva a…? începu Anton, dar fără să termine întrebarea.

Auzi că pacientul era încă în viaţă. Sunetul monitorului cardiac era atât de intens – iar liniştea din jur era deplină – încât Anton putea auzi bipurile scurte şi regulate de pe coridor.

Degetele Monei se odihneau în punctul unde clavicula se întâlneşte cu sternul, punctul pe care Laura îl numea „groapa cu bijuterii” deoarece acolo stătea bijuteria, inima de aur pe care el i-o dăruise cu ocazia uneia dintre aniversările nunţii. Poate că ăla era şi locul în care se ridicau inimile reale ale femeilor când erau speriate, epuizate sau sufocate, căci Laura îşi punea degetele exact în acelaşi loc, care îi atrase lui Anton întreaga atenţie acum. Chiar şi atunci când Mona se uită zâmbind larg la el şi îi şopti, ca şi cum se temea să nu-l trezească pe pacient, cu cuvinte care păreau să vină de altundeva:

— A vorbit. A vorbit.

Katrine nu avu nevoie de mai mult de trei minute ca să pătrundă prin cunoscutele uşi secrete în sistemul poliţiei din Oslo, dar îi fu mai greu să

găsească înregistrările interviului din dosarul de viol de la hotelul Otta.

Digitalizarea impusă a tuturor înregistrărilor sonore şi video era în plină

desfăşurare, dar indexarea lor reprezenta o altă chestiune. Katrine încercase toţi termenii de căutare la care se putea gândi – Valentin Gjertsen, Hotelul Otta, viol şi aşa mai departe – fără succes, şi aproape că

renunţase când o voce ascuţită de bărbat umplu încăperea.

— O cerea, nu?

Katrine simţi ceva ca un soc electric străbătându-i trupul, ca atunci când ea şi tatăl ei şedeau în barcă şi el anunţase calm că peştele muşcase momeala. Habar n-avea de ce tresărise în asemenea hal, ştia doar că

aceea era vocea. Era el.

 75 

— Interesant, ce te face să spui asta? rosti altă voce.

O voce joasă, aproape nesuferită. O voce de poliţist care forţează

lucrurile pentru a obţine un rezultat.

— Toate o cer, nu? într-un fel sau altul. Iar după aceea le e ruşine şi te raportează la poliţie. Dar tu ştii toate astea.

— Deci fata asta de la hotelul Otta o cerea, asta vrei să spui?

— Ar fi cerut-o.

— Dacă n-ai fi violat-o înainte de a avea ocazia?

— Dacă aş fi fost acolo.

— Tocmai ai recunoscut că ai fost acolo în noaptea aia, Valentin.

— Ca să te determin să descrii violul cu ceva mai multe amănunte. Să

ştii că e cam plictisitor să stai închis într-o celulă. Trebuie să… îţi condimentezi ziua cum poţi mai bine.

Tăcere.

Apoi râsetul ascuţit al lui Valentin. Katrine se înfiora şi se înfăşură mai bine cu pătura.

— Arăţi ca şi cum cineva s-a pişat… cum era expresia aia, domnule ofiţer?

Katrine închise ochii şi îşi readuse în minte chipul lui.

— Hai să lăsăm deoparte cazul Otta deocamdată. Cum e cu fata din Maridalen, Valentin?

— Ce-i cu ea?

— Tu ai fost, nu?

Un râset mai puternic de data asta.

— Va trebui să exersezi mai mult, domnule ofiţer. Faza de confruntare din interviu trebuie să includă o lovitură ca de baros, nu o mângâiere pe creştet.

Katrine auzea că vocabularul lui Valentin depăşea cu mult pe cel al majorităţii colegilor de detenţie.

— Deci negi?

— Nu.

— Nu?

— Nu.

Katrine auzea emoţia poliţistului, care inspiră adânc şi rosti, cu un ton pe care se chinuise să şi-l compună:

— Asta înseamnă… că recunoşti comiterea violului şi crimei din

 76 

Maridalen din luna septembrie?

Bine măcar că era suficient de experimentat ca să specifice la ce anume spera ca Valentin să răspundă afirmativ, astfel încât avocatul apărării să

nu poată pretinde ulterior că acuzatul înţelesese greşit despre ce discutau.

Însă Katrine mai auzi şi veselia din vocea intervievatului:

— Înseamnă că nu trebuie să neg.

— Ce dra…