— Valentin i-a spus că poliţiştii încercau să-l lege de o acuzaţie falsă, interveni Beate Lønn.
— Aha, exclamă Hagen. Ăsta ar fi un motiv de ură împotriva poliţiei. Ce crezi, domnule doctor? E de conceput?
Aune plescăi din buze.
— Categoric. În orice caz, regula de bază pe care o urmez în chestiuni legate de psihicul uman este aceea că absolut orice e de conceput este şi posibil. Plus o bună parte din ceea ce e de neconceput.
— În vreme ce executa o sentinţă pentru molestarea unei minore,
108
Valentin Gjertsen a violat şi a desfigurat o dentistă la Ila. Era convins că
avea să urmeze răzbunarea pentru fapta lui, aşa că a decis că trebuie să
evadeze. Evadarea din Ila nu e foarte grea, dar Valentin dorea să pară că
ar fi murit, astfel ca nimeni să nu-l mai urmărească. Şi-a ucis un coleg deţinut, un oarecare Judas Johansen, pe care l-a zdrobit în bătaie şi a ascuns cadavrul, aşa că, atunci când Judas nu a răspuns la apelul din închisoare, a fost trecut la persoane lipsă. După aceea, l-a forţat pe tatuatorul din închisoare să execute o copie a tatuajului chipului de diavol de pe Valentin pe singurul loc rămas intact pe trupul lui Judas, anume pe piept. I-a spus în mod explicit tatuatorului că el şi familia lui aveau să aibă
parte de o moarte prematură şi dureroasă dacă suflă vreo vorbă cuiva, după care, în noaptea evadării, Valentin a îmbrăcat cadavrul lui Judas Johansen cu propriile haine, l-a aşezat pe podeaua celulei sale şi a lăsat uşa întredeschisă. A doua zi de dimineaţă, când a fost descoperit cadavrul, s-a crezut că e vorba de Valentin şi nimeni n-a fost din cale afară de surprins. Omorârea celui mai urât dintre deţinuţi era mai mult sau mai puţin aşteptată de toată lumea. Lucrurile păreau atât de evidente, că nici măcar nu s-au mai luat amprente, darămite să se mai recolteze probe ADN.
În jurul mesei se aşternu tăcerea. În încăpere intră un alt client, care dădu să se aşeze la masa învecinată, dar o singură privire a lui Hagen îl convinse să se ducă în altă parte.
— Deci, spui că Valentin a evadat şi trăieşte bine-mersi, zise Beate Lønn. El s-a aflat în spatele crimelor iniţiale şi al omorârii poliţiştilor.
Motivul pentru cele din urmă este răzbunarea pe poliţie în general. Şi foloseşte scenele vechi ale crimelor ca să comită faptele. Dar pentru ce se răzbună mai exact? Pentru că poliţia îşi face treaba? În cazul ăsta, nu vom mai rămâne mulţi dintre noi în viaţă.
— Nu sunt sigură că vânează poliţişti în general, replică Katrine.
Gardianul închisorii mi-a spus că au fost vizitaţi la Ila de un poliţist, care a discutat cu câţiva deţinuţi despre cazurile Maridalen şi Tryvann. A zis că
omul a discutat cu deţinuţii închişi pentru crimă, însă, mai degrabă decât să ceară informaţii, a dezvăluit informaţii. L-a numit pe Valentin… violator de copii.
Katrine îi văzu pe ceilalţi, inclusiv pe Beate Lønn, cum se înfioară. Era ciudat cum o singură sintagmă putea părea mai devastatoare decât cele
109
mai oribile fotografii de la locul faptei.
— Iar dacă asta nu atrage o condamnare directă la moarte din partea deţinuţilor, nici nu e departe.
— Iar acel poliţist a fost…
— Gardianul cu care am vorbit nu ţinea minte, iar numele lui nu i-a fost înregistrat nicăieri. Dar puteţi ghici.
— Erlend Vennesla sau Bertil Nilsen, zise Bjørn Holm.
— Începe să se contureze un tablou, nu credeţi? interveni Gunnar Hagen. Acest Judas a fost supus aceloraşi violenţe fizice extreme ca ofiţerii de poliţie. Doctore?
— Da, într-adevăr, rosti Aune. Criminalii sunt creaturi ale obişnuinţelor care se ataşează de metode încercate şi testate.
— Dar în cazul lui Judas a existat un scop anume, replică Bjørn Holm.
Deţinutul ăsta cu care a vorbit Katrine nu este chiar cel mai fiabil martor din lume.
— Ei bine, eu îl cred, replică Katrine.
— De ce?
Katrine zâmbi.
— Cum spunea Harry? Intuiţia nu reprezintă altceva decât suma unor lucruri mici, dar specifice, cărora creierul nu a reuşit să le dea încă un nume.
— Ce-ar fi să exhumăm cadavrul şi să verificăm? propuse Aune.
— Ia ghiceşte, replică Katrine.
— A fost incinerat?
— Valentin scrisese un testament cu o săptămână înainte, în care cerea ca, dacă moare, trupul să-i fie incinerat imediat ce era posibil.
— Iar de atunci nimeni n-a mai auzit de el, zise Holm. Până ce i-a omorât pe Vennesla şi pe Nilsen.
— Da, asta e ipoteza pe care mi-a prezentat-o Katrine, rosti Gunnar Hagen. Deocamdată e destul de subţire şi, ca să mă exprim cu blândeţe, îndrăzneaţă, dar în timp ce echipa noastră de anchetatori se luptă să
înregistreze progrese cu alte ipoteze, aş vrea să acord o şansă şi acesteia.
De-asta v-am adunat astăzi aici. Vreau să formaţi o unitate specială mică
