 127 

13

— Eşti bine? întrebă Ulla, sprijinindu-se cu spatele de blatul din bucătărie.

— Oh, da, răspunse Truls, agitându-se inconfortabil pe scaun şi ridicând ceaşca cu cafea de pe blatul îngust.

Luă o gură. Se uită la Ulla. Ochii pe care ea îi cunoştea atât de bine.

Înfricoşaţi şi înfometaţi. Stingheriţi şi căutători. Ochi care respingeau şi implorau. Nu şi da.

Regretase imediat că îi îngăduise s-o viziteze. Însă nu fusese pregătită

atunci când se trezise cu un telefon de la el întrebând-o cum mergeau lucrurile cu casa şi dacă era ceva de reparat. Cum el era suspendat din activitate, zilele erau lungi şi n-avea nimic de făcut. Nu, nu era nimic de reparat, minţise ea. Aha, bine. Atunci ce-ai zice de o ceaşcă cu cafea? O

mică şuetă despre vremurile de demult? Ulla răspunsese că nu ştie dacă…

însă Truls se comportase ca şi cum nu auzise şi spusese că era în trecere şi o cafea i-ar prinde bine. Atunci ea răspunsese Bine, de ce nu, treci pe aici, Truls?

— Sunt tot singur, după cum ştii. Nimic nou aici.

— O să-ţi găseşti pe cineva. Sigur vei găsi.

Ulla se uită înadins la ceas, gândindu-se să spună că trebuia să ia copiii de la şcoală. Însă chiar şi un burlac precum Truls şi-ar fi dat seama că era prea devreme.

— Poate, răspunse el.

Privi în ceaşca cu cafea. În loc s-o pună jos, mai luă o gură de lichid. Ca şi cum mi-aş face curaj, îşi zise el cu groază.

— După cum probabil ştii, Ulla, mi-a plăcut mereu de tine.

Ulla îşi încleştă mâna pe blat.

— Aşa că ştii că dacă ai o problemă şi ai nevoie… ăă, de cineva cu care să discuţi, poţi să contezi întotdeauna pe mine.

Ulla clipi. Îl auzise bine? Să discute?

— Mersi, Truls. Dar îl am pe Mikael, nu?

El îşi lăsă încet ceaşca jos.

— Da, bineînţeles. Îl ai pe Mikael.

— Apropo, trebuie să încep să pregătesc cina pentru el şi pentru copii.

 128 

— Da, evident. Tu eşti în bucătărie ca să găteşti pentru el, în vreme ce el…

Se opri.

— În vreme ce el ce anume, Truls?

— Ia cina altundeva.

— Nu pricep ce vrei să spui, Truls.

— Ba eu cred că da. Ascultă, sunt aici doar ca să te ajut. Susţin interesele tale, Ulla. Şi ale copiilor, evident. Copiii sunt importanţi.

— O să le prepar ceva bun. Iar mesele de familie necesită timp, Truls, aşa că…

— Ulla, vreau să-ţi spun un lucru.

— Nu, Truls. Nu-l spune, te rog.

— Eşti bună cu Mikael. Ştii câte alte femei a…

— Nu, Truls!

— Dar…

— Vreau să pleci acum, Truls. Şi nu mai vreau să te văd aici o vreme.

Ulla rămase lipită de blat şi îl urmări pe Truls ieşind pe poartă către maşina parcată lângă aleea de pietriş care şerpuia printre casele nou-construite din Høyenhall. Mikael spusese că va trage câteva sfori, va suna oamenii potriviţi din consiliu şi va face ca aleea să fie asfaltată, dar nu făcuse nimic. Auzi ciripitul scurt când Truls apăsă telecomanda şi alarma maşinii se închise. Îl urmări cum se suie la volan. Îl urmări şezând nemişcat pe scaun şi privind în gol. După aceea trupul lui păru că tresare şi el începu să rotească de volan cu violenţă. Chiar şi de la distanţă, violenţa gesturilor o înfioră. Mikael îi spusese despre furia lui necontrolată, însă nu fusese niciodată martoră. După cum spunea Mikael, dacă nu ar fi ajuns poliţist, Truls ar fi devenit infractor. Numai că Mikael spunea la fel despre el însuşi când juca teatru. Ulla nu-l credea. Mikael era mult prea corect, mult prea… adaptabil. Însă Truls… Truls era făcut din altceva, din ceva mai întunecat.

Truls Berntsen. Simplul, naivul, loialul Truls. Fără îndoială că avusese bănuielile ei, dar nu-i venea să creadă că Truls putea fi atât de parşiv. Atât de… plin de imaginaţie.

Hotelul Grand.

Fuseseră cele mai dureroase secunde din viaţa ei. Sigur, se gândise că

el putea fi infidel. Mai ales după ce încetase să mai facă sex cu ea. Însă

 129 

puteau exista explicaţii, cum ar fi stresul legat de omorârea poliţiştilor…

Însă cu Isabelle Skøyen? Treaz, într-un hotel, în mijlocul zilei? De asemenea, îi trecuse prin minte că întregul scenariu putea fi un aranjament. Faptul că cineva ştia că ei doi aveau să fie acolo sugera un eveniment regulat. Ulla simţea că îi vine să vomite de câte ori se gândea la asta.

Chipul lui Mikael devenind brusc palid în faţa ei. Ochii înfricoşaţi, vinovaţi, ca ai unui puşti prins la furat mere. Cum de reuşise? Cum reuşise porcul ăla infidel să facă totul să pară ca şi cum ar fi fost o chestie minoră, care avea nevoie de protecţia lui? Bărbatul care călcase în picioare tot ce aveau ei doi bun împreună, tatăl celor trei copii. De ce tocmai el arăta ca şi cum ducea o cruce în spate?

— Vin devreme acasă, şoptise el. Discutăm atunci. Înainte ca… Trebuie să ajung în biroul preşedintelui de consiliu peste patru minute.

Oare avusese o lacrimă în colţul ochiului? Avusese nemernicul tupeul să verse o lacrimă?

După plecarea lui, Ulla îşi revenise în fire surprinzător de repede. Poate că aşa procedează oamenii atunci când nu există alternativă, când o cădere nervoasă nu e o opţiune. Cu o expresie calmă apelase numărul folosit de individul care pretinsese că se numeşte Runar. Niciun răspuns.

Aşteptase alte cinci minute, apoi plecase. Când ajunsese acasă verificase numărul de telefon cu una dintre angajatele Kripos pe care le cunoştea.