— Acum ţi-am spus ţie şi sunt şi eu un om mort.
— Dar de ce l-a omorât pe Judas?
— În pârnaie Valentin era urât, deoarece molestase fetiţe mai mici de zece ani, evident. Apoi a fost chestia cu dentista. Mulţi de aici o plăceau.
Şi paznicii o plăceau. Era doar o chestiune de timp înainte ca el să aibă un accident. O supradoză. Ceva care să facă totul să pară o sinucidere. Aşa că
a luat măsuri.
— Nu putea să evadeze pur şi simplu?
— L-ar fi găsit. Trebuia să pară că el murise.
— Şi amicul lui, Judas, era…
— Util. Valentin nu e ca noi, ceilalţi, Katrine.
Katrine ignoră termenul noi.
— De ce ai vrut să-mi spui asta? Ai fost doar un personaj secundar.
— Doar am tatuat un mort. În plus, trebuie să-l prinzi pe Valentin.
— De ce?
Ţeastă Roşie închise ochii.
— Am visat mult în ultima vreme, Katrine. El vine. Se întoarce să se alăture celor vii. Dar, mai întâi, trebuie să se descotorosească de trecut.
103
De toţi cei care îi stau în cale. De toţi cei care ştiu. Iar eu fac parte dintre aceştia. Voi fi eliberat săptămâna viitoare. Trebuie să-l prinzi…
— …înainte să te prindă el pe tine, completă Katrine fraza, uitându-se la omul din faţa ei fără să-l vadă.
Era ca şi cum se derula o scenetă imaginată de Rico, acolo unde tatuase cadavrul vechi de trei zile. O scenetă atât de neliniştitoare, încât Katrine nu mai conştientiză nimic din jurul ei; nu auzea şi nu vedea nimic. Până ce simţi o picătură mică de lichid pe ceafă. Şi auzi mârâitul lui pe ton coborât şi privi în jos. După care sări de pe scaun. Porni împleticindu-se către uşă, simţind că îi vine să vomite.
Anton Mittet se trezi.
Inima îi bătea nebuneşte şi el înhăţa cu nesaţ aer prin gura deschisă.
Clipi confuz câteva clipe înainte de a reuşi să-şi focalizeze privirea.
Se uită la peretele alb din faţa lui. Continua să stea pe scaun, cu capul sprijinit de peretele din spatele lui. Adormise. Adormise la locul de muncă.
Nu se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Îşi ridică mâna stângă. Avu senzaţia că aceasta cântăreşte 20 de kilograme. Şi de ce îi bătea inima de parcă ar fi alergat la maraton?
Îşi privi ceasul. Unsprezece şi un sfert. Dormise mai mult de o oră! Cum de fusese posibil? Îşi simţi pulsul scăzându-i treptat. De vină trebuia să fie stresul acumulat în ultimele săptămâni. Turele, ritmul cotidian desincronizat. Laura şi Mona.
Ce îl trezise? Vreun alt zgomot?
Ascultă.
Nimic, doar liniştea apăsătoare. Şi această amintire ca din vis conform căreia creierul lui înregistrase ceva neliniştitor. Ca atunci când dormea în casa lor din Drammen, lângă râu. Ştia că treceau bărci cu motor prin faţa ferestrei deschise, dar creierul lui nu înregistra nimic. O simplă scârţâitură
a uşii dormitorului şi sărea în picioare. Laura pretinsese că el începuse să
se comporte aşa după cazul Drammen, când îl găsiseră pe acel tânăr, René Kalsnes, lângă râu.
Închise ochii. Îi deschise iarăşi larg. Isuse, adormise din nou! Se ridică în picioare. Se simţi atât de ameţit că se văzu nevoit să se aşeze la loc. Clipi.
Simţea un fel de ceaţă nenorocită care îi amorţea simţurile.
Privi în jos, la paharul gol de lângă scaun. Trebuia să se ducă şi să îşi
104
facă un espresso dublu. O, nu, fir-ar să fie, aparatul nu mai avea capsule.
Trebuia să o sune pe Mona şi să o roage să-i aducă o ceaşcă cu cafea; nu mai era mult până la următoarea ei vizită. Îşi scoase telefonul. Numărul ei era salvat ca „Gamlem2 de la Rikshospital”. Ceea ce nu constituia decât o măsură de precauţie în cazul în care Laura ar fi verificat pe cine sunase de pe mobil şi ar fi văzut apelurile dese la acel număr. Bineînţeles că el ştergea mesajele pe măsură ce erau trimise. Anton Mittet avea de gând să
sune după ce creierul lui identifica sursa.
Sursa zgomotului nefiresc. Scârţâitul uşii salonului.
Liniştea.
