El era.
Se încruntă. Se apropie de gura lui. Oare mai respira?
Da, respira. Aerul se mişca şi se simţea mirosul acela dulceag-greţos provocat probabil de medicaţie.
Anton Mittet ieşi din cameră, închizând uşa în urma lui. Se uită la ceas.
Bău din cafea. Se uită iar la ceas. Constată că ajunsese să numere
98
minutele. Că voia ca schimbul să se termine cât mai repede.
— Ce bine că a fost de acord să vorbească cu mine, zise Katrine.
— De acord? se miră paznicul. Cei mai mulţi indivizi de aici şi-ar da mâna dreaptă ca să poată petrece câteva minute singuri cu o femeie. Rico Herrem este un potenţial violator. Sunteţi sigură că nu vreţi să fiţi însoţită
înăuntru de cineva?
— Ştiu cum să am grijă de mine însămi.
— Şi dentista a zis asta. Dar, în fine, măcar purtaţi pantaloni.
— Pantaloni?
— Ea purta fustă şi ciorapi de nailon. L-a aşezat pe Valentin pe scaunul de dentist fără să fie vreun ofiţer de faţă. Vă puteţi imagina…
Katrine încercă să-şi imagineze.
— A plătit preţul pentru că s-a îmbrăcat ca… Bun, am ajuns! Sunt chiar aici, afară. Strigaţi dacă aveţi nevoie de ceva.
Paznicul descuie uşa celulei şi o deschise.
— Mulţumesc, zise Katrine, intrând în celulă.
Individul cu ţeasta roşie stătea la masă şi se răsuci pe scaun auzind uşa celulei.
— Bun-venit în umilul meu bordel.
— Mulţumesc, zise Katrine.
— Luaţi ăsta.
Rico Herrem se ridică, duse scaunul până la ea, apoi se întoarse şi se aşeză pe pat. Distanţa era bună. Katrine se aşeză şi simţi căldura lui în lemnul scaunului. Deţinutul se îndepărtă pe pat, în vreme ce Katrine trase scaunul mai aproape de el, întrebându-se dacă nu cumva el era unul dintre bărbaţii care se temeau de femei. Şi tocmai de aceea nu le viola, ci îi plăcea să le urmărească. Se expunea în faţa lor. Le suna şi le spunea ce i-ar fi plăcut să le facă, dar fără să îndrăznească, evident, să traducă vorbele în fapte. Cazierul lui Rico Herrem era mai degrabă plictisitor decât înfricoşător.
— Mi-ai strigat că Valentin nu era mort, zise ea, aplecându-se în faţă.
Ce ai vrut să spui cu asta?
El se dădu şi mai mult înapoi. Limbajul trupului era defensiv, însă
zâmbetul de pe faţă era la fel: insolent şi plin de ură. Obscen.
— Tu ce crezi, Katrine? Că e viu.
99
Voce nazală.
— Valentin Gjertsen a fost găsit mort chiar aici, în închisoare.
— Asta crede toată lumea. Tipul de afară ţi-a spus ce i-a făcut dentistei?
— Ceva legat de o fustă şi ciorapi de nailon. Se pare că asta stimulează
imaginaţia.
— Stimulează imaginaţia lui Valentin. La propriu. Ea venea aici două
zile pe săptămână. Pe atunci mulţi se plângeau de dinţii lor. Valentin a folosit unul dintre sfredelurile ei ca s-o oblige să-şi scoată ciorapii de nailon şi să şi-i bage peste cap. După aia a regulat-o chiar pe scaunul de dentist. Însă, aşa cum a spus chiar el mai târziu: „Stătea acolo nemişcată
ca un animal măcelărit”. Probabil că primise sfaturi proaste legate de ceea ce trebuia să facă dacă se întâmpla ceva. Apoi Valentin a scos bricheta şi, da, a dat foc ciorapilor. Ai văzut cum se topeşte nailonul când arde? Asta a pus-o rău în mişcare, îţi spun eu. Urlete şi dat din tot corpul, corect? Izul de carne arsă în nailon a rămas în pereţi săptămâni întregi după aia. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, dar aş zice că nu trebuie să se teamă că va mai fi violată vreodată.
Katrine îl privi lung. Îşi zise că tipul avea faţă de câine bătut. De animal care încasase atâtea bătăi, încât rânjetul devenise un soi de metodă
automată de apărare.
