— Ai încetat să mai foloseşti vreun card de credit, te-ai mutat fără să
anunţi autorităţile, zise Katrine. Nici măcar nu ţi-ai mai luat ajutorul social.
— Bineînţeles că nu.
— Nici măcar după ce Valentin a murit.
Irja nu răspunse. Nici măcar nu clipi. Rămase nemişcată în vreme ce fumul urca în rotocoale din ţigareta aproape fumată, printre degetele ei pătate de nicotină. Îi amintea lui Katrine de un animal surprins în lumina farurilor.
— Probabil că ai fost uşurată când ai auzit asta? testă Beate apele cu blândeţe.
Irja dădu mecanic din cap, ca o păpuşă.
— Nu a murit.
Katrine îşi dădu instantaneu seama că vorbea serios. Care fusese primul lucru spus despre Valentin? Nu-l ştiţi pe Valentin. E diferit. Nu era.
Este.
Irja stinse mucul de ţigaretă de lemnul mesei.
— De ce credeţi că vă povestesc toate astea? Se apropie. De la o zi la alta, o simt. În unele dimineţi mă trezesc şi simt mâna lui în jurul gâtului meu.
Katrine ar fi vrut să-i spună că aşa ceva se numea paranoia, tovarăşul
96
inseparabil al heroinei. Însă brusc nu mai era aşa de sigură. Iar când vocea Irjei se transformă în şoaptă, în timp ce privirea îi rătăcea prin colţurile întunecate ale încăperii, Katrine o simţi şi ea. Mâna care o strângea de gât.
— Trebuie să-l găsiţi. Vă rog. Înainte să mă găsească el pe mine.
Anton Mittet se uită la ceas. Şase şi jumătate. Căscă. Mona fusese la pacient împreună cu un doctor de câteva ori. Altfel, nu se întâmplase nimic. Stând aşa, ai mult timp la dispoziţie. Prea mult timp, de fapt.
Deoarece gândurile tind să devină negative după o vreme. Şi Anton nu ar fi avut probleme, dacă ar fi ştiut cum să le gestioneze. Însă nu putea schimba cazul Drammen sau decizia de a nu raporta mai departe despre bastonul pe care îl descoperise în pădure, mai jos de locul crimei. Nu se mai putea întoarce să repare momentele când o rănise pe Laura. Şi nu mai putea retrăi prima lui noapte cu Mona. Nici pe a doua.
Tresări. Ce fusese asta? Părea să provină dinspre capătul îndepărtat al coridorului. Ascultă cu atenţie. Acum se lăsase liniştea. Însă fusese un zgomot, iar acolo nu ar fi trebuit să se audă alte zgomote în afară de monitorul cardiac.
Anton se ridică tăcut de pe scaun, desfăcu capsa care ţinea în toc pistolul şi scoase arma. Desfăcu siguranţa. Să-l supraveghezi îndeaproape, Anton.
Aşteptă, dar nu veni nimeni. Începu să meargă încet de-a lungul coridorului. Pe drum trase de toate uşile, însă acestea erau încuiate, aşa cum ar fi trebuit. Coti în capăt şi văzu următorul coridor întinzându-se în faţa lui. Complet luminat. Nu era nimeni. Se opri şi ascultă din nou. Nimic.
Poate că nu auzise nimic, până la urmă. Puse arma înapoi în toc.
Nu auzise nimic? Ba da, auzise. Ceva generase unde sonore care întâlniseră membrana sensibilă a urechii lui, determinând-o să
reacţioneze puţin, dar suficient ca nervii să recepţioneze şi să transmită
semnalul către creier. Era cert. Însă de vină putea fi oricare dintre miile de lucruri care provocau aşa ceva. Un şoarece sau un şobolan. Un bec explodând cu zgomot. Temperatura care scădea noaptea şi determina lemnăria din clădire să se contracte. O pasăre izbindu-se de un geam.
Abia acum, când se liniştea, Anton observă cât îi crescuse pulsul. Ar fi trebuit să înceapă din nou exerciţiile fizice. Să intre în formă bună. Să-şi
97
recupereze trupul care însemna adevăratul el.
Voi să se întoarcă, dar îşi zise că, dacă tot ajunsese acolo, şi-ar fi putut face o cafea. Se duse la aparatul roşu de espresso şi luă singura capsulă
verde rămasă, cu capacul lucitor inscripţionat cu Fortissio Lungo. Îi trecu prin minte că sunetul auzit ar fi putut proveni de la cineva care se furişase să le fure cafeaua. Nu fuseseră multe capsule acolo cu o zi înainte? Băgă
capsula în aparat, însă observă că era perforată. Cu alte cuvinte, era folosită. Nu, era imposibil, căci atunci capacul ar fi avut un soi de model de şah pe el după folosire. Porni aparatul. Se auzi zgomotul specific şi Anton îşi dădu seama că în următoarele 20 de secunde acest zgomot avea să estompeze orice alte zgomote. Se dădu înapoi cu doi paşi, ca să nu se trezească în mijlocul vreunei grozăvii.
Când ceaşca se umplu, examină cafeaua. Neagră, de consistenţă bună; capsula nu mai fusese folosită.
Când aparatul lăsă să se scurgă ultima picătură de lichid, Anton avu impresia că aude din nou. Un zgomot. Acelaşi zgomot. Dar acum din cealaltă parte, dinspre camera pacientului. Oare ratase ceva pe drumul până acolo? Anton apucă ceaşca cu mâna stângă şi scoase din nou arma.
Se întoarse, înaintând cu paşi lungi şi egali. Încercând să echilibreze ceaşca fără să se uite la ea, simţind cafeaua fierbinte cum îl arde la mână. Coti pe coridor. Nimeni. Răsuflă cu putere. Se îndreptă către scaun, dădu să se aşeze, apoi încremeni. Se întoarse către camera pacientului şi deschise uşa. Era imposibil să îl vadă; era acoperit cu pătura.
Însă monitorul cardiac funcţiona ca întotdeauna, iar Anton văzu linia alergând pe ecran dinspre stânga spre dreapta şi efectuând un salt de câte ori se auzea un piuit.
Era pe punctul de a închide uşa.
Însă ceva îl făcu să se răzgândească.
Intră, lăsă uşa deschisă şi dădu ocol patului.
Se uită la pacient.
