realizeze ce plănuiseră de atâţia ani. Să călătorească împreună. Să viziteze teritorii îndepărtate. Să experimenteze lucrurile pe care această viaţă

scurtă le mai avea de oferit.

De ce nu plecaseră în călătorii după ce se mutaseră? De ce evitase el şi asta?

Anton îşi îndreptă ochelarii de soare şi întoarse scrisoarea, apoi scoase telefonul mobil din buzunarul larg al pantalonilor.

Să fi fost de vină viaţa haotică, zilele care veneau şi treceau, veneau şi treceau? Să fi fost priveliştea din Drammen atât de confortabilă? Să fi fost gândul la timpul îndelungat pe care trebuia să-l petreacă împreună, teama de ceea ce ar putea dezvălui despre ei doi, despre căsnicia lor? Sau era vorba de Caz, de Cădere, care îl secaseră de energie, de iniţiative, lăsându-l într-o stare psihică în care rutina zilnică părea singura scăpare de prăbuşirea totală? După care, se întâmplase povestea cu Mona…

Anton se uită la ecranul telefonului. GAMLEM DE LA RIKSHOSPITAL.

Dedesubt erau trei opţiuni. Apelare. Trimitere text. Editare.

Editare. Viaţa ar trebui să aibă o asemenea opţiune. Totul ar fi putut să

fie diferit. El ar fi raportat bastonul. Nu ar fi invitat-o pe Mona la cafea. Nu ar fi adormit în post.

Numai că adormise.

Adormise la serviciu, pe un scaun tare din lemn. El, care se chinuia de obicei să adoarmă în propriul pat, după o zi lungă de muncă. Era de neînţeles. Iar după aceea, mersese de colo-colo pe jumătate ameţit multă

vreme şi nici măcar chipul mortului şi agitaţia de după nu fuseseră în stare să-l trezească; stătuse acolo ca un zombi, cu ceaţa aia pe creier, incapabil să facă ceva sau măcar să răspundă clar la întrebări. Nu se punea problema că, dacă ar fi rămas treaz, pacientul ar fi fost salvat. Autopsia nu arătase decât că era posibil ca pacientul să fi murit de congestie cerebrală.

Numai că Anton nu îşi făcuse treaba. Nu era vorba că ar fi aflat vreodată

cineva; el nu spusese nimănui. Numai că ştia. Ştia că o dăduse iarăşi în bară.

Anton Mittet privi în jos, la taste.

Apelare. Trimitere text. Editare.

 117 

Era timpul să facă ceva. Ceva corect. Pur şi simplu să o facă. Să nu mai amâne.

Apăsă pe Editare. Apăru o altă opţiune.

Alese. Şi alese corect. Ştergere.

Apoi luă plicul şi îl deschise. Scoase scrisoarea dinăuntru şi o citi. Se dusese la centrul de analize devreme în dimineaţa în care pacientul fusese găsit mort. Le explicase că era ofiţer de poliţie în drum spre locul de muncă, luase o pastilă, fără să ştie ce conţinea, se simţea ciudat şi se temea să mai meargă la lucru, în caz că apăreau efecte secundare. La început medicul îi sugerase să raporteze că se simţea rău, însă Anton insistase să i se facă analize de sânge.

Privirea lui parcurse scrisoarea. Nu înţelegea toate cuvintele, numele şi semnificaţia numerelor de lângă ele, dar doctorul adăugase două

propoziţii de sinteză ca să clarifice situaţia:

…nitrazepamul se găseşte în medicamente hipnotice puternice. NU

TREBUIE să mai luaţi astfel de tablete fără să consultaţi mai întâi unmedic.

Anton închise ochii şi trase aer printre dinţii strânşi.

La naiba.

Bănuiala lui se dovedise întemeiată. Fusese drogat. Cineva îl drogase.

Nu doar asta, dar avea senzaţia că ştia şi cum. Cafeaua. Zgomotul de pe coridor. Aparatul de cafea care mai avea o singură capsulă. Se întrebase dacă fusese perforat capacul capsulei. Soluţia fusese injectată prin capac cu o seringă. Apoi făptaşul nu aşteptase decât ca Anton să vină şi să-şi pregătească o cafea, propriul Mickey Finn3, espresso cu nitrazepam.

Se spusese că pacientul murise din cauze naturale. Sau, mai degrabă, că nu existau dovezi care să sugereze că se petrecuse ceva suspect. Numai că o bună parte din concluzie se baza, evident, pe declaraţia lui Anton, că

nu intrase nimeni la pacient după vizita doctorului, cu două ore înainte ca inima să i se oprească.

Ştia ce avea de făcut. Trebuia să raporteze. Acum. Luă telefonul.

Trebuia să mărturisească gafa. Să explice de ce nu le spusese că adormise.

De data asta nici măcar Gunnar Hagen nu-l mai putea salva. Lăsă telefonul jos. Avea să sune. Nu chiar acum.

3 Nume argotic dat unei băuturi ce conţine un drog sau somnifer, pentru a amorţi simţurile celui care o consumă.

 118 

Mikael Bellman îşi făcu nod la cravată privindu-se în oglindă.

— Azi ai fost bun, rosti o voce din pat.

Mikael ştia că era adevărat. Se uită în oglindă cum Isabelle Skøyen se ridică şi îşi trage ciorapii.

— Să fie datorită morţii lui?

Ea puse cuvertura din piele de căprioară peste cearşaf. Deasupra oglinzii atârna un set impresionant de coarne de cerb, iar pereţii erau decoraţi cu tablouri realizate de pictori eschimoşi. Acea aripă de hotel avea camere proiectate de artiste şi purtau numele lor. Camera lor avea numele unei cântăreţe de joik4. Singura problemă era că nişte turişti chinezi furaseră coarnele de bou, crezând că pulberea obţinută din ele le va creşte potenţa. Dăţile trecute, Mikael se gândise şi el să încerce aşa ceva. Însă nu şi acum. Poate că ea avea dreptate, poate că era uşurat că

pacientul era în sfârşit mort.

— Nu vreau să ştiu cum s-a întâmplat, zise el.

— Oricum n-aş fi putut să îţi spun, rosti ea, trăgându-şi fusta în sus. Hai să nu mai discutăm despre asta.

Se postă în spatele lui. Îl muşcă de gât.

— Nu mai fi aşa de îngrijorat, viaţa e un joc.

— Poate pentru tine. Eu mai am încă de rezolvat nenorocitele alea de crime.

— Tu nu trebuie să fii ales. Eu da. Dar arăt îngrijorată?

El ridică din umeri. Întinse mâna după haină.