 114 

privire, licărul de hienă, însemna că era dispus să moară, iar dacă îşi înfigea colţii în tine nu-ţi mai dădea niciodată drumul. Îşi încleşta fălcile şi stătea aşa până te prăbuşeai sau până era tras cu forţa de acolo. Însă

Mikael zărise acel licăr tot mai rar odată cu trecerea timpului. Mai recent, fusese confruntarea cu homosexualul ăla în centrală şi, iarăşi, când Mikael îi spusese despre suspendare. Ce se schimbase acum era că licărul nu mai dispărea. Era acolo mereu, ca şi cum Truls avea un soi de febră.

Mikael clătină încet din cap.

— Ce vrei să spui, Truls?

— Poate că banii au provenit indirect de la tine. Poate că tu m-ai plătit tot timpul. Poate că tu l-ai condus pe Asaiev la mine.

— Cred că ai inhalat prea mult fum de la trageri, Truls. N-am avut de-a face cu Asaiev.

— Poate că ar trebui să-l întrebăm pe el despre asta?

— Rudolf Asaiev e mort, Truls.

— Al naibii de convenabil, nu? Tuturor celor care puteau vorbi li s-a închis gura.

Tuturor, cu excepţia ta, se gândi Mikael.

— Cu excepţia mea, rosti Truls, zâmbind.

— Trebuie să plec, replică Mikael, luându-şi ţinta de hârtie şi împăturind-o.

— Ah, da. Întâlnirea de miercuri.

Mikael încremeni.

— Cum?

— Ţin minte că mereu plecai de la birou miercurea, pe la ora asta.

Mikael îl studie cu privirea. Era bizar – chiar dacă îl ştia pe Truls Berntsen de 30 de ani, Mikael continua să nu fie sigur cât de prost sau de inteligent era acesta.

— Corect. Dar mai bine ai păstra genul ăsta de speculaţie pentru tine.

La cum stau lucrurile acum, nu pot decât să-ţi fac rău, Truls. Şi poate că e cel mai bine să nu vorbeşti prea multe. M-ar putea pune într-o postură

neplăcută dacă sunt chemat ca martor. Pricepi?

Însă Truls îşi pusese deja căştile pe urechi şi se întorsese spre ţintă.

Ochi cu privire fixă în spatele ochelarilor de protecţie. O sclipire. Două.

Trei. Arma părea gata să se desprindă din mâna lui Truls, însă acesta o ţinea cu fermitate. Strânsoarea de hienă.

 115 

În parcare, Mikael îşi simţi telefonul vibrând în buzunarul pantalonilor.

Era Ulla.

— Ai reuşit să vorbeşti cu cei de la deratizare?

— Da, răspunse Mikael, care nici măcar nu se gândise la asta, darămite să mai vorbească cu cineva.

— Ce ţi-au spus?

— Au spus că mirosul despre care tu crezi că provine dinspre terasă ar putea foarte bine să provină de la un şoarece sau un şobolan mort pe undeva pe acolo. Dar cum e vorba de beton, nu putem face prea multe.

Orice ar fi, va putrezi şi mirosul o să dispară de la sine. Ne-au sfătuit să nu spargem terasa. Bine?

— Ar fi trebuit să aduci profesionişti să facă terasa, nu pe Truls.

— A făcut-o noaptea, fără să mă întrebe. Ţi-am mai spus. Unde eşti, dragă?

— Mă întâlnesc cu o prietenă. Vii acasă la cină?

— Da. Şi nu-ţi mai face griji în privinţa terasei. În regulă, dragă?

— Bine.

Mikael închise. Gândindu-se că rostise dragă de două ori, adică o dată

în plus faţă de cum era obişnuit. Sunase a minciună. Porni maşina, apăsă

acceleraţia, dădu drumul ambreiajului şi simţi presiunea minunată a scaunului în ceafă când noul lui Audi ţâşni din parcare. Se gândi la Isabelle.

La cum se simţea el. Îşi simţea deja sângele curgându-i năvalnic. Şi se mai gândi că, paradoxal, nu minţise. Iubirea lui pentru Ulla era mai puternică

de fiecare dată când se ducea să şi-o tragă cu altă femeie.

Anton Mittet şedea pe terasă. Ţinea ochii închişi şi simţea cum soarele îi încălzeşte pielea. Primăvara stătea să izbucnească, dar deocamdată

iarna încă nu voia să plece. Anton deschise ochii şi privirea îi căzu din nou asupra scrisorii de pe masa de lângă el.

Logoul Centrului Medical din Drammen era imprimat în albastru.

Ştia despre ce era vorba, rezultatele analizelor sale de sânge. Voi să

deschidă plicul, dar amână, preferând să-şi mute privirea în susul râului Drammen şi peste el. Când văzuseră broşura cu noile apartamente din Elveparken, la vest de Åssiden, nu ezitaseră. Copiii îşi luaseră zborul din cuib, iar îmblânzirea grădinii încăpăţânate nu devenise mai uşoară cu anii, după cum uşoară nu era nici întreţinerea vechii case din lemn mult prea

 116 

mari, din Konnerud, moştenire de la părinţii Laurei. Vânzarea întregii proprietăţi şi cumpărarea unui apartament modern, mai uşor de gestionat, ar fi trebuit să le ofere mai mult timp şi mai mulţi bani ca să