Dintr-odată, fără avertisment, vocea ei păru să se lovească de un zid şi nu mai putu continua. În ochii ei mari şi injectaţi se iviră lacrimi.
— …aceste… aceste poze.
— Ce fel de poze?
Irja pufni.
— Fete. Fete tinere, fetiţe. Cu gurile legate cu ceva…
— Căluşuri?
— Căluşuri, da. Şedeau pe scaune sau pe paturi. Se vedea sânge pe cearşaf.
— Şi Valentin, zise Beate. El apare în poze?
Irja clătină din cap.
— Deci puteau fi aranjate, zise Katrine. Există aşa-numitele „poze cu violuri” care circulă în mediul online şi sunt realizate de profesionişti
94
pentru cei interesaţi de astfel de lucruri.
Irja clătină din nou din cap.
— Erau prea înfricoşate. Se vedea în ochii lor. Eu am… recunoscut frica, ca atunci când Valentin urma să… dorea…
— Ce spune Katrine e că nu era nevoie ca Valentin să facă acele poze.
— Cizmele, zise Irja.
— Cum?
— Valentin avea nişte cizme lungi de cowboy, cu catarame în lateral.
Într-o poză se văd cizmele pe podea, lângă pat. Atunci am ştiut că sunt reale, chiar era posibil ca el să fi comis acele violuri, cum se spunea. Dar nu asta a fost cel mai rău…
— N-a fost?
— Se poate vedea tapetul din spatele patului. Acel tapet, cu acelaşi model. Poza fusese făcută în apartamentul de la subsol. Pe patul unde el şi eu am…
Irja strânse din ochi, forţând două lacrimi mici să iasă afară.
— Şi ce ai făcut? întrebă Katrine.
— Tu ce crezi? sâsâi Irja, ştergându-se la nas cu antebraţul. Am venit la voi! La oamenii care ar trebui să ne protejeze.
— Şi noi ce-am spus? întrebă Katrine, neputând să-şi ascundă repulsia.
— Voi aţi spus că veţi cerceta chestiunea. Aşa că v-aţi dus la Valentin cu pozele, dar bineînţeles că el a reuşit să se scoată. A zis că fusese vorba de un joc, că nu fusese nimic forţat, că nu-şi amintea numele fetelor, că nu le mai revăzuse niciodată şi a întrebat dacă s-a plâns cineva de el. Nu s-a plâns nimeni, aşa că ancheta s-a oprit acolo. Adică s-a oprit pentru voi.
Pentru mine a fost începutul…
Irja îşi plimbă cu atenţie un deget arătător scheletic pe sub fiecare ochi, crezând evident că avea nişte machiaj care s-ar fi putut prelinge ca urmare a lacrimilor.
— Da?
— La Ila se permite un telefon pe săptămână. Am primit un mesaj în care îmi spunea că vrea să vorbească cu mine. Aşa că m-am dus să-l vizitez.
Katrine nu mai avea nevoie să audă şi restul.
— Stăteam în încăperea vizitatorilor aşteptându-l. Iar când a apărut, s-a uitat la mine şi eu am simţit că mă strânge iar de gât. Nu puteam să respir.
95
S-a aşezat şi a spus că, dacă povestesc cuiva despre alibiuri, mă omoară. Şi că, dacă vorbesc vreodată cu poliţia, oricare ar fi motivul, mă omoară. Şi dacă credeam cumva că avea să stea închis multă vreme, mă înşelam.
După aia s-a ridicat şi a plecat. Iar eu n-am mai avut niciun dubiu. Câtă
vreme ştiam ce ştiam, avea să mă omoare oricum, cu prima ocazie. M-am dus direct acasă, am încuiat toate uşile şi am plâns trei zile, de groază. În a patra zi m-a sunat o aşa-zisă prietenă care voia să împrumute bani de la mine. Făcea asta destul de des, era dependentă de un soi de heroină care tocmai apăruse pe piaţă şi pe care mai târziu au numit-o violină. De obicei ieşeam cu ea în oraş, dar de data asta n-am făcut-o. În noaptea următoare a venit la mine şi m-a ajutat cu prima doză din ceva ce mi-aş fi dorit să am toată viaţa. O, Doamne, cum m-a ajutat. Violina… aranja totul… era…
Katrine văzu licărul unei foste iubiri în ochii distruşi ai femeii.
— Şi atunci ai devenit şi tu dependentă, zise Beate. Ai vândut casa…
— Nu doar pentru bani, replică Irja. Trebuia să evadez. Trebuia să mă
ascund de el. Trebuia să fac să dispară tot ce putea conduce la mine.
