Partea a treia

 106 

11

Funeraliile pacientului au fost o treabă scurtă, eficientă, cu un rezultat extrem de banal. Preotul nici măcar nu a încercat să sugereze că bărbatul fusese mult iubit, dusese o viaţă exemplară sau era eligibil pentru rai. Ca atare, a trecut direct la Isus care, susţinea el, îi iertase pe toţi păcătoşii.

Nu existau suficient de mulţi voluntari ca să ducă sicriul, aşa că acesta rămase în faţa altarului, în vreme ce congregaţia ieşi afară, în zăpada din faţa bisericii Vestre Aker. Cei mai mulţi participanţi erau ofiţeri de poliţie –

patru mai exact – care se urcară în aceeaşi maşină şi se duseră la cafeneaua Kafé Justisen, care tocmai se deschisese şi unde erau aşteptaţi de un psiholog. Oamenii bătură din picioare ca să se descotorosească de zăpada de pe încălţări, apoi comandară o bere şi patru sticle cu apă, care nu era mai curată sau mai gustoasă decât apa care curgea la robinetele din Oslo. Îl blestemară pe mort, cum cerea datina, şi băură în amintirea lui.

— Moartea lui a fost prematură, zise şeful Serviciului de Investigaţii Criminale, Gunnar Hagen.

— Doar puţin, rosti şefa Krimteknisk, Beate Lønn.

— Să ardă mult, adăugă Bjørn Holm, ofiţerul criminalist cu părul roşu, care purta o jachetă cu franjuri.

— Ca psiholog, vă pun diagnosticul că sunteţi complet detaşaţi de emoţiile voastre, zise Ståle Aune, ridicându-şi paharul cu bere.

— Mulţumim, domnule doctor, dar diagnosticul este poliţie, replică

Hagen.

— Autopsia, interveni Katrine. Nu sunt sigură că am înţeles-o.

— A murit de infarct cerebral, zise Beate. Atac cerebral. Se mai întâmplă.

— Dar ieşise din comă, replică Bjørn Holm.

— Ne poate afecta oricând pe oricare dintre noi, îi răspunse Beate, cu voce plată.

— Mersi, zise Hagen zâmbind. Acum, că am terminat cu mortul, sugerez să mergem mai departe.

— Capacitatea de a trece rapid peste traume indică un nivel scăzut de inteligenţă. Mi-am zis că trebuie să menţionez asta.

 107 

Aune sorbi din berea lui. Hagen se uită la psiholog câteva secunde înainte de a continua:

— Cred că ar fi bine să ne adunăm aici şi nu la sediul central.

— Perfect. Dar de ce ne aflăm, de fapt, aici? întrebă Bjørn Holm.

— Ca să discutăm despre omorârea poliţiştilor. Katrine?

Katrine Bratt dădu din cap. Îşi drese glasul.

— Un scurt rezumat ca să fie la curent şi Aune, zise ea. Au fost omorâţi doi ofiţeri de poliţie. Amândoi în locurile unor crime nerezolvate. Amândoi implicaţi în anchetele legate de acele crime. În ce priveşte omorârea poliţiştilor, deocamdată nu dispunem de indicii, suspecţi sau idei legate de motivaţii. În ce priveşte crimele iniţiale, presupunem că motivaţia a fost de natură sexuală. Au existat unele indicii, dar niciunul nu a dus la un suspect anume. Mai exact, am adus câţiva suspecţi la interogatoriu, dar aceştia au fost eliminaţi de pe listă, fie pentru că aveau alibi, fie pentru că

nu se încadrau în profil. Acum, însă, unuia dintre ei i s-a reconfirmat eligibilitatea ca suspect…

Katrine scoase ceva din geantă şi puse obiectul pe masă, ca să poată fi văzut de toată lumea. Era fotografia unui bărbat cu pieptul dezgolit. Data şi numărul de pe poză arătau că era o fotografie făcută de poliţie.

— Ăsta e Valentin Gjertsen. Cazuri de natură sexuală. Bărbaţi, femei şi copii. Prima acuzaţie a venit când avea 16 ani şi se referea la o fetiţă de nouă ani pe care el a atras-o într-o barcă cu vâsle. Anul următor, vecina lui l-a acuzat că a încercat să o violeze în spălătorie.

— Şi ce îl leagă de Maridalen şi Tryvann? întrebă Bjørn Holm.

— Deocamdată, doar faptul că profilul se potriveşte şi faptul că femeia care i-a oferit un alibi la datele crimelor tocmai ne-a spus că a minţit. A făcut ceea ce el i-a ordonat să facă.

— Valentin i-a spus că poliţiştii încercau să-l lege de o acuzaţie falsă, interveni Beate Lønn.

— Aha, exclamă Hagen. Ăsta ar fi un motiv de ură împotriva poliţiei. Ce crezi, domnule doctor? E de conceput?

Aune plescăi din buze.

— Categoric. În orice caz, regula de bază pe care o urmez în chestiuni legate de psihicul uman este aceea că absolut orice e de conceput este şi posibil. Plus o bună parte din ceea ce e de neconceput.

— În vreme ce executa o sentinţă pentru molestarea unei minore,

 108 

Valentin Gjertsen a violat şi a desfigurat o dentistă la Ila. Era convins că

avea să urmeze răzbunarea pentru fapta lui, aşa că a decis că trebuie să

evadeze. Evadarea din Ila nu e foarte grea, dar Valentin dorea să pară că

ar fi murit, astfel ca nimeni să nu-l mai urmărească. Şi-a ucis un coleg deţinut, un oarecare Judas Johansen, pe care l-a zdrobit în bătaie şi a ascuns cadavrul, aşa că, atunci când Judas nu a răspuns la apelul din închisoare, a fost trecut la persoane lipsă. După aceea, l-a forţat pe tatuatorul din închisoare să execute o copie a tatuajului chipului de diavol de pe Valentin pe singurul loc rămas intact pe trupul lui Judas, anume pe piept. I-a spus în mod explicit tatuatorului că el şi familia lui aveau să aibă

parte de o moarte prematură şi dureroasă dacă suflă vreo vorbă cuiva, după care, în noaptea evadării, Valentin a îmbrăcat cadavrul lui Judas Johansen cu propriile haine, l-a aşezat pe podeaua celulei sale şi a lăsat uşa întredeschisă. A doua zi de dimineaţă, când a fost descoperit cadavrul, s-a crezut că e vorba de Valentin şi nimeni n-a fost din cale afară de surprins. Omorârea celui mai urât dintre deţinuţi era mai mult sau mai puţin aşteptată de toată lumea. Lucrurile păreau atât de evidente, că nici măcar nu s-au mai luat amprente, darămite să se mai recolteze probe ADN.

În jurul mesei se aşternu tăcerea. În încăpere intră un alt client, care dădu să se aşeze la masa învecinată, dar o singură privire a lui Hagen îl convinse să se ducă în altă parte.

— Deci, spui că Valentin a evadat şi trăieşte bine-mersi, zise Beate Lønn. El s-a aflat în spatele crimelor iniţiale şi al omorârii poliţiştilor.

Motivul pentru cele din urmă este răzbunarea pe poliţie în general. Şi foloseşte scenele vechi ale crimelor ca să comită faptele. Dar pentru ce se răzbună mai exact? Pentru că poliţia îşi face treaba? În cazul ăsta, nu vom mai rămâne mulţi dintre noi în viaţă.

— Nu sunt sigură că vânează poliţişti în general, replică Katrine.

Gardianul închisorii mi-a spus că au fost vizitaţi la Ila de un poliţist, care a discutat cu câţiva deţinuţi despre cazurile Maridalen şi Tryvann. A zis că

omul a discutat cu deţinuţii închişi pentru crimă, însă, mai degrabă decât să ceară informaţii, a dezvăluit informaţii. L-a numit pe Valentin… violator de copii.

Katrine îi văzu pe ceilalţi, inclusiv pe Beate Lønn, cum se înfioară. Era ciudat cum o singură sintagmă putea părea mai devastatoare decât cele

 109 

mai oribile fotografii de la locul faptei.