— Am văzut cum vă uitaţi unul la celălalt. Am auzit cum vă vorbeaţi.
— Harry şi cu mine ne băteam, Beate!
— La asta m-am referit.
Katrine râse.
— Dar tu şi cu Harry?
— Imposibil. Un prieten prea bun. După aia m-am cuplat cu Halvorsen, bineînţeles…
Katrine dădu din cap. Partenerul lui Harry, un detectiv tânăr din Steinkjer. Halvorsen era tatăl băiatului lui Beate şi fusese ulterior ucis la datorie.
Pauză.
— Ce e?
Katrine ridică din umeri. Îşi scoase telefonul şi dădu drumul ultimei părţi din înregistrare.
— Sunt mulţi nebuni la Ila, rosti Beate.
— Am făcut şi eu un pic de psihiatrie, aşa că ştiu ce e nebunia. Mă
întreb însă cum de ştia tipul că sunt acolo din pricina lui Valentin.
Anton Mittet stătea pe un scaun şi se uita la Mona, care venea spre el.
Se bucura de privelişte. Se gândea că era una dintre ultimele ocazii de a o vedea.
Ea îi zâmbi încă de la distanţă. Se duse drept spre el. Anton o privi cum pune un picior în faţa celuilalt, ca şi cum ar fi mers pe o linie dreaptă
imaginară. Poate că aşa mergea ea de obicei. Sau poate că mergea aşa pentru el. După care ea ajunse lângă el, uitându-se automat în spate ca să
vadă dacă nu vine cineva, îşi plimbă mâna prin părul lui. Fără să se ridice, Anton îi îmbrăţişă coapsele cu braţele şi se uită în sus la ea.
— Ei bine? Eşti şi în schimbul ăsta?
— Da, răspunse ea. I-am dat drumul lui Altman. A fost realocat la oncologie.
— Atunci o să ne vedem mai des, zise Anton zâmbind.
— N-aş paria pe asta. Testele indică faptul că el îşi revine rapid.
— Dar ne vom întâlni oricum.
O spusese pe un ton glumeţ. Numai că nu era o glumă, iar ea ştia asta.
Oare de aceea Mona păru să încremenească, zâmbetul să i se transforme
89
în grimasă, să-l împingă cu braţele uitându-se în spate, ca pentru a sugera că puteau fi văzuţi de cineva? Anton îi dădu drumul.
— Înăuntru e acum şeful Serviciului de Investigaţii Criminale.
— Ce caută acolo?
— Discută cu el.
— Despre ce?
— Nu-ţi pot spune.
În loc de nu ştiu. Doamne, ce jalnic ajunsese.
În acea clipă se deschise uşa salonului şi Gunnar Hagen ieşi pe coridor.
Se opri, se uită la Mona, apoi la Anton şi din nou la Mona. Ca şi cum cei doi ar fi avut nişte mesaje codate întipărite pe feţe. Mona avea o urmă de roşeaţă pe chip când se furişă pe uşă pe la spatele lui Hagen.
— Ei bine? întrebă Anton, încercând să pară indiferent.
Îşi dădu seama că privirea lui Hagen nu era a unui om care înţelegea, ci a cuiva care nu pricepea nimic. Hagen se uită la Anton ca la un extraterestru; era privirea interzisă a cuiva care tocmai îşi văzuse toate convingerile date peste cap.
— Omul dinăuntru… rosti Hagen, arătând cu degetul mare peste umăr.
Să îl ţii bine sub supraveghere, Anton. M-auzi? Să ai mare grijă de el.
Anton îl auzi pe Hagen repetând cuvintele în timp ce se îndepărta în grabă pe coridor.
