— Ca pe vremuri, replică Bjørn, bătându-se mulţumit peste burtă.

— Aproape, răspunse Beate. Lipseşte o persoană.

— Hei! făcu Hagen. Am convenit să nu mai vorbim despre el. A plecat şi cu asta basta.

— Nu va fi niciodată complet plecat dintre noi, Gunnar.

Hagen oftă. Privi spre cer. Ridică din umeri.

— Poate că nu. Era o studentă de la PHS care făcea de gardă la Rikshospital. M-a întrebat dacă Harry Hole a reuşit vreodată să nu rezolve un caz. La început am crezut că era tupeistă, deoarece studiase unul dintre cazurile lui. I-am răspuns că în cazul Gusto Hanssen nu a existat niciodată o rezolvare reală. Iar azi am aflat că secretara mea a primit o cerere de la PHS prin care ni se solicitau copii după exact acel dosar. Poate că a devenit o legendă, până la urmă.

Hagen zâmbi trist.

— Harry va fi ţinut minte mereu, zise Bjørn Holm. Neîntrecut şi fără

egal.

— Poate că da, replică Beate. Dar avem aici patru oameni care îi calcă

pe urme, aşa-i?

Se priviră reciproc, aprobând. Se despărţiră cu strângeri de mână

scurte şi ferme, după care porniră în trei direcţii diferite.

 112 

12

Mikael Bellman văzu silueta deasupra cătării armei. Închise un ochi şi apăsă încet pe trăgaci, ascultându-şi bătăile inimii. Calme, dar puternice.

Simţea cum sângele îi este pompat în buricele degetelor. Silueta nu se mişca, însă el avea impresia că da. Dădu drumul trăgaciului, inspiră adânc şi se concentră din nou. Prinse din nou silueta în cătare. Trase. Văzu silueta tresărind. Tresărind aşa cum trebuia. Moartă. Mikael Bellman ştia că lovise capul.

— Adu cadavrul încoace să facem o autopsie, strigă el, coborându-şi pistolul Heckler & Koch P30L.

Îşi dădu jos căştile şi ochelarii de protecţie. Auzi zumzetul electric şi văzu sârma dansând şi silueta venind spre ei. Aceasta ajunse la o jumătate de metru în faţa lui.

— Bine, rosti Truls Berntsen, dând drumul comutatorului.

Zumzetul încetă.

— Nu-i rău, zise Mikael, studiind ţinta din hârtie cu găuri în jumătate de piept şi în cap.

Dădu din cap spre ţinta de hârtie cu capul retezat care zăcea pe culoarul de lângă el.

— Dar nu-i la fel de bine ca la tine.

— Suficient de bine ca să treci testul. Am auzit că 10,2% au eşuat anul ăsta.

Cu mâini experte, Truls schimbă hârtia de pe ţintă, apăsă comutatorul şi o nouă siluetă începu să se îndepărteze. Se opri în dreptul plăcii verzi de metal aflate la 20 de metri depărtare. Mikael auzi râsete ascuţite venind dinspre un culoar de tragere aflat ceva mai departe în stânga. Văzu două

tinere stând împreună şi privindu-i. Probabil studente de la PHS care îl recunoscuseră. Toate sunetele aveau în acea incintă o frecvenţă proprie, aşa că Mikael putea auzi chiar şi peste zgomotul focurilor de armă fâşâitul ţintelor de hârtie şi pocnetul plumbului izbit de metal. Urmat de un clinchet uşor când glonţul cădea în cutia de colectare a cartuşelor folosite de sub ţintă.

— În realitate, peste 10% din oameni sunt incapabili să se apere sau să

apere pe cineva. Ce are de spus şeful poliţiei despre aşa ceva?

 113 

— Nu toţi ofiţerii se pot antrena cât tine, Truls.

— Adică vrei să spui că am mult timp liber?

Truls scoase hohotul lui tipic de râs iritant, în vreme ce Mikael se uită la subordonatul şi prietenul lui din copilărie. La claia aia de dinţi pe care părinţii lui nu socotiseră niciodată că e bine să o corecteze, la gingiile roşii.

Totul părea ca înainte, însă ceva se schimbase. Poate că de vină era doar tunsoarea recentă. Sau suspendarea? O astfel de măsură putea afecta oameni despre care se credea că nu sunt prea sensibili. Poate mai ales pe ei, cei care nu aveau obiceiul să-şi afişeze emoţiile, care le ţineau ascunse, sperând că dispar cu trecerea timpului. Astfel de oameni făceau parte dintre cei care cedau nervos. Care îşi înfigeau un glonţ în frunte.

Însă Truls părea mulţumit. Râdea. Mikael îi spusese odată că râsul lui stârnea panica printre oameni. Că ar fi trebuit să încerce să şi-l schimbe.

Să exerseze ca să descopere o modalitate mai firească şi mai plăcută de a râde. Auzind asta, Truls hohotise şi mai tare. Şi arătase spre Mikael.

Îndreptase un deget spre el, continuând să râdă grohăit.

— N-ai de gând să întrebi? zise Truls, introducând cartuşe noi în arma sa.

— Ce anume?

— Despre banii din contul meu.

Mikael îşi trecu greutatea corpului de pe un picior pe celălalt.

— De-asta m-ai invitat aici? Ca să te întreb?

— Vrei să ştii cum au ajuns banii acolo?

— De ce să te necăjesc acum?

— Eşti şeful poliţiei.

— Iar tu ai decis să nu declari nimic. Mi-am zis că e o prostie, dar îţi respect decizia.

Truls fixă încărcătorul la locul lui.

— Da? Sau mă laşi singur deoarece ştii deja de unde provin banii, Mikael?

Bellman se uită la prietenul lui din copilărie. Acum vedea ce se schimbase. Acel licăr bolnăvicios din privire. Cel din copilăria lor, care apărea când Truls se înfuria că puştii mai mari din Manglerud ameninţau să-l bată pe prietenul cu gura mare şi aspect efeminat care o luase pe Ulla, cel care era nevoit să-l bage pe Truls la înaintare. Asmuţea hiena pe ei.

Hiena înfometată, care o încasa în locul lui. Când Truls afişa acel licăr în