90
10
Când văzu figura din deschizătura uşii, Katrine crezu în prima clipă că
veniseră într-un loc greşit şi că bătrâna cu păr cărunt şi faţă suptă nu putea fi Irja Jacobsen.
— Ce vreţi? întrebă femeia, uitându-se bănuitoare la ele.
— V-am sunat mai devreme, răspunse Beate. Am vrea să vorbim despre Valentin.
Femeia trânti uşa.
Beate aşteptă ca sunetul de paşi târşâiţi dinăuntru să se estompeze.
Apoi apăsă clanţa şi deschise larg uşa.
Haine şi pungi de plastic atârnau de cuiere în lungul coridorului. Mereu pungi de plastic. Katrine se întrebă de ce oare narcomanii se înconjurau mereu cu pungi de plastic? De ce insistau ca toate posesiunile lor să fie depozitate, protejate şi transportate în cele mai murdare şi nerezistente ambalaje din câte existau? De ce furau mopeduri, cuiere de pălării şi servicii de ceai, orice de felul ăsta, şi niciodată valize şi sacoşe?
Apartamentul era murdar, însă nu arăta la fel de rău precum cele mai multe locuinţe de drogaţi pe care le văzuse. Poate că femeia din acea casă, Irja, avea ceva standarde şi se ocupa singură de curăţenie. Katrine presupuse automat că femeia era pe cont propriu într-o astfel de muncă.
O urmă pe Beate în sufragerie. Un bărbat zăcea întins pe un divan vechi şi dormea. Fără îndoială era drogat. Încăperea puţea a sudoare, fum, lemn marinat în bere şi a ceva dulce pe care Katrine nu putea sau nu voia să-l identifice. De-a lungul peretelui se înghesuiau bunuri evident furate, grămezi de plăci de surf pentru copii, toate împachetate în plastic transparent, având imprimate aceleaşi fălci căscate de rechin şi semne negre de muşcătură la vârf, pentru a sugera că rechinul înşfăcase o bucată
din placă. Dumnezeu ştie cum aveau de gând să transforme astfel de bunuri în cash.
Beate şi Katrine merseră mai departe în bucătărie, unde Irja se aşezase pe un scaun la masa minusculă şi îşi rula o ţigaretă. Masa era acoperită cu un napron, iar pe pervazul ferestrei se vedea un castron de zahăr cu flori de plastic în el.
Katrine şi Beate se aşezară în faţa ei.
91
— Nu încetează niciodată, rosti Irja, dând din cap spre vuietul traficului care se auzea dinspre strada Uelands. Sunt mereu în mişcare. Unde se duc toţi?
Avea vocea răguşită, aşa cum se aşteptase Katrine, după ce văzuse apartamentul şi chipul îmbătrânit al femeii de treizeci şi ceva de ani.
— Acasă, sugeră Beate. Sau pleacă de acasă.
Irja ridică din umeri.
— Şi tu ai plecat de acasă, zise Katrine. Adresa din registru…
— Mi-am vândut casa, replică Irja. Am moştenit-o. Era prea mare. Era prea…
Femeia scoase o limbă uscată, albă, pe care o plimbă de-a lungul foiţei de ţigaretă, în vreme ce Katrine completă fraza în mintea ei: prea tentantă
să fie vândută câtă vreme banii nu mai ajungeau pentru droguri.
— Erau prea multe amintiri urâte.
— Ce fel de amintiri? întrebă Beate şi Katrine tresări.
Beate era expert criminalist, nu expert în tehnici de interogare, iar acum arunca o plasă prea largă, întrebând despre întreaga tragedie a vieţii femeii. Şi nimeni nu putea să zugrăvească o asemenea viaţă mai amănunţit sau mai lent decât o drogată care îşi plângea de milă.
— Valentin.
Katrine se îndreptă pe scaun. Poate că Beate ştia ce face.
— Ce a făcut?
Femeia ridică din nou din umeri.
— A închiriat apartamentul de la subsol. El… era acolo.
— Era acolo?
— Nu-l ştiţi pe Valentin. E diferit. El…
Apăsă pe brichetă în zadar.
— El…
Apăsă din nou şi din nou.
— Era nebun? sugeră Katrine, nerăbdătoare.
— Nu!
Irja aruncă furioasă bricheta şi ţigareta.
