pentru a urmări această pistă şi doar pe aceasta. Lăsaţi restul pistelor în seama unităţii mai mari. Dacă acceptaţi misiunea, îmi veţi raporta mie… Şi doar mie.
110
Tuşi, scurt şi tare, ca un foc de armă.
— Aha, exclamă Beate. Asta înseamnă…
— Da, înseamnă că veţi lucra în totală clandestinitate.
— Faţă de cine? întrebă Bjørn Holm.
— Faţă de oricine, răspunse Hagen. Faţă de absolut oricine cu excepţia mea.
Ståle Aune tuşi.
— Şi ne vom feri mai ales de cine anume?
Hagen îşi rulă o bucată de piele de pe gât între degetul mare şi arătător. Pleoapele lui coborâseră, ceea ce îl făcea să semene cu o şopârlă
la soare.
— De Bellman, zise Beate. De şeful poliţiei.
Hagen îşi întinse palmele în lateral.
— Mă interesează doar rezultate. Am avut succes cu o echipă mică şi independentă atunci când Harry era cu noi. Însă şeful poliţiei a dat cu ciocanul în masă. Vrea o singură unitate mare. Numai că unitatea mare a rămas fără idei, iar noi trebuie să-l prindem pe acest ucigaş de poliţişti.
Dacă n-o facem se va dezlănţui iadul. Dacă se va ajunge la o confruntare cu şeful poliţiei, evident că îmi voi asuma întreaga responsabilitate. O să-i spun că nu v-am înştiinţat că el n-a avut habar de această unitate. Ştiu ce riscuri vă veţi asuma, aşa că depinde doar de voi dacă vreţi să intraţi în joc sau nu.
Katrine observă imediat cum ochii ei – ca privirile tuturor – se întorc către Beate Lønn. Ştiau toţi că adevărata decizie era la ea. Dacă ea renunţa, atunci renunţau toţi. Dacă nu…
Beate luase fotografia de pe masă şi o studia.
— Chipul de diavol de pe pieptul lui seamănă cu o fiinţă care vrea să
evadeze. Să iasă din propriul corp. Sau din propriul creier. Ca Omul de zăpadă. Poate că e unul dintre ei, zise, şi îşi ridică privirea, schiţând un zâmbet. Puteţi conta pe mine.
Hagen se uită la ceilalţi. Şi primi încuviinţări scurte din cap.
— Bun, zise Hagen. Eu voi conduce unitatea de anchetă ca şi până
acum, iar Katrine va fi liderul oficial al acestei echipe. Cum ea provine din districtul Bergen Hordaland, tehnic voi nu trebuie să daţi raportul şefului poliţiei din Oslo.
— Lucrăm pentru Bergen, zise Beate. Ei bine, de ce nu? Skål pentru
111
Bergen!
Îşi ridicară cu toţii paharele.
Când ajunseră pe trotuarul din faţa localului, din cer cădea o ploaie măruntă, accentuând mirosul de rocă salină, petrol şi asfalt.
— Daţi-mi voie să folosesc această ocazie ca să vă mulţumesc că m-aţi primit înapoi, zise Ståle Aune, încheindu-şi nasturii la haină.
— Incoruptibilii trec din nou la treabă, rosti Katrine, zâmbind.
— Ca pe vremuri, replică Bjørn, bătându-se mulţumit peste burtă.
— Aproape, răspunse Beate. Lipseşte o persoană.
— Hei! făcu Hagen. Am convenit să nu mai vorbim despre el. A plecat şi cu asta basta.
— Nu va fi niciodată complet plecat dintre noi, Gunnar.
Hagen oftă. Privi spre cer. Ridică din umeri.
— Poate că nu. Era o studentă de la PHS care făcea de gardă la Rikshospital. M-a întrebat dacă Harry Hole a reuşit vreodată să nu rezolve un caz. La început am crezut că era tupeistă, deoarece studiase unul dintre cazurile lui. I-am răspuns că în cazul Gusto Hanssen nu a existat niciodată o rezolvare reală. Iar azi am aflat că secretara mea a primit o cerere de la PHS prin care ni se solicitau copii după exact acel dosar. Poate că a devenit o legendă, până la urmă.
Hagen zâmbi trist.
— Harry va fi ţinut minte mereu, zise Bjørn Holm. Neîntrecut şi fără
egal.
— Poate că da, replică Beate. Dar avem aici patru oameni care îi calcă
