— Să regret ce…?

Anton ar fi vrut să continue, dar nu mai reuşi să scoată nicio silabă. Îşi simţea gura plină cu făină. Prăbuşire. Nu dorea să se prăbuşească.

— Să regreţi că ai luat bastonul, zise vocea. Să regreţi că nu ai ajutat la găsirea ucigaşului. Te-ar fi salvat acum, să ştii.

Anton avea impresia că prin apăsarea pedalei împingea şi mai tare lichidul de frână în afară. Slăbi apăsarea. Pietrişul de sub cauciucuri scârţâi, iar el, cuprins de panică, se înfipse cu spatele în spătarul scaunului şi împinse cu picioarele în podea şi în pedala de frână. Maşina dispunea de două sisteme separate de frânare hidraulică; poate că doar unul dintre ele fusese găurit.

— Dacă te pocăieşti, poate că păcatele îţi vor fi iertate, Mittet. Isus este mărinimos.

— Eu… mă pocăiesc. Scoate-mă de aici.

Un râset încet.

— Dar, Mittet, eu mă refer la rai. Eu nu sunt Isus. Nu vei primi iertare din partea mea.

O mică pauză.

 138 

— Şi răspunsul e da, am găurit ambele conducte de lichid.

Pentru o clipă Anton crezu că aude lichidul de frână curgând de sub maşină, până ce observă că era vorba de propriul sânge care i se scurgea din bărbie în poală. Avea să moară. Deveni brusc atât de evident, că trupul i se scutură înfiorat şi Anton simţi că îi e mai greu să se mişte, ca şi cum starea de rigor mortis se instalase deja. Dar de ce mai stătea ucigaşul lângă el?

— Te temi de moarte. E corpul tău; secretă un miros anume. Îl simţi?

Adrenalină. Miroase a medicamente şi urină. E acelaşi iz pe care îl simţi în casele bătrânilor şi în abatoare. Mirosul fricii de moarte.

Anton icni după aer, părea insuficient pentru amândoi.

— Cât despre mine, eu nu mă tem deloc de moarte. Nu e bizar? Să

pierzi ceva atât de esenţialmente uman precum teama de moarte.

Bineînţeles, are parţial legătură cu dorinţa de a trăi, dar doar parţial. Mulţi oameni îşi petrec viaţa întreagă în locuri unde n-ar dori să fie doar din teama că alternativa e mai rea. Nu-i trist?

Anton avea senzaţia că se sufoca. Nu suferise niciodată de astm, dar o văzuse pe Laura când trecea prin atacuri de astm, văzuse expresia de disperare şi de implorare de pe faţa ei, simţise disperarea celui care nu are cum să ajute, care e doar un spectator al luptei ei devastatoare de a respira. Însă o parte a lui fusese curioasă în timpul acelor atacuri, dorind să ştie, să simtă cum era să treci prin aşa ceva, cum era să fii pe punctul de a muri, să ştii că nu mai poţi face nimic, că e ceva care ţi se întâmplă ţie.

Acum aflase.

— Cred că moartea înseamnă un loc mai bun, reveni vocea. Dar nu pot să vin acum cu tine, Anton. Vezi tu, eu am o treabă de făcut.

Anton auzi din nou scrâşnetul pietrişului, ca o voce răguşită care rostea încet o propoziţie al cărei ritm avea să se accelereze. Iar pedala nu mai putea fi apăsată, căci ajunsese deja la podea.

— Adio.

Simţi aerul rece dinspre locul pasagerului când se deschise portiera din dreptul acestuia.

— Pacientul, gemu Anton.

Privi drept înainte spre marginea prăpastiei, dincolo de care totul dispărea, dar simţi persoana de alături răsucindu-se spre el.

— Ce pacient?

 139 

Anton scoase limba, şi-o plimbă peste buza de sus şi simţi un gust dulce-metalic. Îşi linse interiorul gurii. Îşi regăsi vocea.

— Pacientul de la Rikshospital. Am fost drogat înainte ca el să fie ucis.

Tu ai fost?

Urmară câteva clipe de tăcere în care el ascultă ploaia. Oare exista un sunet mai frumos decât al ploii în întuneric? Dacă ar fi avut de ales, ar fi rămas acolo ca să-l asculte la nesfârşit. Zi după zi. An după an. Ascultând şi ascultând şi bucurându-se de fiecare secundă care îi fusese dăruită.

Apoi corpul de lângă el se mişcă, iar Anton simţi maşina săltându-se, uşurată de greutatea omului. Portiera se închise încet. Rămăsese singur.

Maşina se deplasa. Sunetul cauciucurilor rulând încet pe pietriş semăna cu o şoaptă răguşită. Frâna de mână. Era la 50 de centimetri de mâna lui dreaptă. Anton încercă să se dezlege. Nici măcar nu simţi durerea când pielea îi crăpă. Şoapta răguşită se auzea din ce în ce mai tare şi mai ritmată. Anton ştia că era prea înalt şi prea înţepenit ca să-şi bage un picior pe sub frâna de mână, aşa că se aplecă. Deschise gura, prinse vârful manetei, îl simţi presând pe faţa interioară a dinţilor, trase, dar acesta alunecă. Încercă din nou, ştiind că era prea târziu, dar prefera să moară

aşa, luptând cu disperare pentru viaţă. Se răsuci cât putu şi prinse din nou maneta frânei de mână cu gura.

Totul deveni nemişcat. Vocea tăcuse şi ploaia se oprise brusc. Nu, nu se oprise. El era. Se prăbuşea. Imponderabil, răsucindu-se într-un vals lent, ca acela pe care îl dansase cu Laura, în vreme ce toţi cunoscuţii îi urmăreau. Se rotea în jurul propriei axe, lent, legănându-se, un-doi-trei, doar că acum era singur. Se prăbuşea în acea tăcere ciudată. Cădea odată

cu ploaia.

 140 

14

Laura Mittet se uită la ei. Coborâse în faţa blocului din Elveparken când o sunaseră şi acum stătea cu braţele încrucişate, îngheţând în halat.

Primele raze ale soarelui luceau pe apa râului Drammen. Ceva îi străfulgerase în minte – câteva secunde n-a mai fost acolo, nu-i auzea, nu vedea decât râul din spatele lor. Câteva secunde fusese singură, gândindu-se că Anton nu fusese niciodată alesul. Nu-şi întâlnise niciodată

alesul. Iar cel cu care se alesese, Anton, o înşelase în acelaşi an în care se căsătoriseră. El nu aflase niciodată că ea ştiuse. Ar fi avut prea mult de pierdut dacă el ar fi aflat. Iar acum probabil că el ar fi avut o altă aventură.

Avea aceeaşi expresie de normalitate exagerată pe chip când a găsit aceleaşi scuze jalnice. Ture suplimentare impuse. Ambuteiaj pe drumul spre casă. Telefon mobil închis pentru că rămăsese fără baterie.

Erau doi. Un bărbat şi o femeie, ambii în uniforme fără pată sau încreţitură. Ca şi cum uniformele abia fuseseră îmbrăcate după ce fuseseră scoase din dulap. Priviri serioase, aproape înfricoşate. Îi spuneau fru Mittet. Nimeni altcineva nu îi mai spunea aşa. Oricum, ea n-ar fi apreciat formula de politeţe. Era numele lui şi regretase de multe ori că îl luase.

Cei doi tuşiră. Aveau să-i spună ceva. Atunci ce mai aşteptau? Ea ştia deja. Îi spuseseră deja totul feţele alea tragice şi expresiile idioate. Era furioasă. Atât de furioasă că îşi simţea faţa încreţindu-se, deformându-se într-un chip al cuiva în care ea nu dorea să se transforme, cineva obligat să

joace un rol în această tragicomedie. Cei doi spuseseră ceva. Ce o fi fost?

Vorbiseră în norvegiană? Cuvintele n-aveau sens.

Nu, nu dorise niciodată să-l aibă pe ales. Şi nu dorise niciodată să-i poarte numele. Până acum.

 141 

15