Că era imposibil să vezi totul. Că trebuia să fii capabil să miroşi. Să asculţi.

Să ştii.

Aproape că ajunseră în Asker călătorind într-o tăcere atât de deplină, încât nimeni nu uitase întrebarea, când Katrine răspunse:

— Da!

 146 

16

Katrine Bratt traversă piaţa deschisă din faţa Chateau Neuf, sediul Societăţii Studenţilor din Norvegia. Petreceri mişto, muzică bună, dezbateri încinse. Aşa îşi amintea ea locul. Iar printre toate acestea îşi dădeau examenele.

Îmbrăcămintea se schimbase surprinzător de puţin de când fusese ea acolo: tricouri, pantaloni lăsaţi, ochelari de tocilar, geci retro Puffa şi de armată, stilul încrezător încercând să camufleze nesiguranţa, mediocrul oportunist care trecea drept leneşul deştept, teama de eşec socioprofesional. În orice caz, tipii de acolo erau bucuroşi că nu se numărau printre amărâţii din cealaltă parte a pieţei, adică exact acolo unde se îndrepta Katrine.

Unii dintre aceştia veneau spre ea dinspre poarta ca de închisoare din faţa curţii colegiului: studenţi în uniforme negre de poliţie care păreau mereu puţin prea largi, oricât de bine erau ajustate pe trup. De la depărtare, Katrine îi putea identifica pe boboci, care arătau ca şi cum abia dacă ocupau partea centrală a uniformei, iar caschetele le tot cădeau pe frunte. Asta fie ca să-şi ascundă propria insecuritate, fie ca să evite privirile uşor dispreţuitoare sau chiar compătimitoare ale studenţilor din cealaltă parte a pieţei, studenţii adevăraţi, liberi, independenţi, critici, cu gândire de intelectual. Cei care zâmbeau pe sub claia lungă şi unsuroasă

de păr, care zăceau pe trepte la soare, exaltaţi în leneveala lor, inhalând cu nesaţ ceea ce ştiau prea bine că studenţii de la poliţie considerau că

poate fi o ţigară cu marijuana.

Căci ei erau tinerii adevăraţi, crema societăţii, aveau dreptul la greşeli, aveau încă alegerile de viaţă înainte, şi nu în urma lor.

Poate că doar Katrine simţise toate astea când fusese acolo, când simţise dorinţa de a striga că ei nu ştiau cine era ea, de ce alesese să

devină ofiţer de poliţie şi ce decisese pentru restul vieţii.

Bătrânul ofiţer de serviciu Karsten Kaspersen încă mai lucra în biroul de lângă intrare, însă faţa i-a rămas impasibilă cât i-a examinat legitimaţia lui Katrine Bratt. Ea străbătu coridorul către o sală de curs. Trecu de uşa sălii de studiu a locului crimei, mobilată ca un apartament cu pereţi despărţitori şi o galerie de unde studenţii se puteau urmări reciproc în

 147 

timp ce exersau căutări, descoperiri de indicii şi interpretau succesiunea evenimentelor. Trecu apoi de uşa sălii de fitness cu saltele de exerciţii şi miros de transpiraţie, unde studenţii învăţau arta de a trânti oamenii la pământ pentru a-i încătuşa. În capătul coridorului, Katrine se strecură în amfiteatrul 2. Cursul era în plină desfăşurare, aşa că se furişă către un loc liber din rândul din spate. Se aşeză cu atâta discreţie, încât nici măcar nu fu remarcată de cele două fete care şopteau agitate pe rândul din faţa ei.

— E ciudată, îţi zic. Ţine o poză cu el pe peretele de lângă pat.

— Chiar aşa?

— Am văzut-o chiar eu.

— Doamne, dar e atât de bătrân. Şi de urât.

— Aşa crezi tu?

— Eşti oarbă?

Cea care vorbea dădu din cap spre tabla pe care lectorul scria cu spatele la sală.

— Motiv!

El se întoarse spre studenţi şi repetă cuvântul scris pe tablă.

— Costul psihologic al uciderii este atât de mare pentru oamenii care gândesc raţional şi care au sentimente normale, încât motivul trebuie să

fie unul foarte bun. Motivele foarte bune sunt, de regulă, mai uşor şi mai rapid de găsit decât arma crimei, martorii sau dovezile. În plus, motivul te îndreaptă direct către făptaşul potenţial. De aceea, orice detectiv ar trebui să înceapă cu de ce.

Se opri ca să inspecteze publicul cu privirea, ca un câine de pază care dă târcoale turmei pentru a o ţine adunată, cum îşi zise Katrine.

Bărbatul ridică arătătorul în aer.

— Ca să simplific: găsiţi motivul şi aveţi ucigaşul.

Katrine Bratt nu-l socotea urât. Evident, nu era nici atrăgător, cel puţin nu în sensul convenţional al termenului. Mai degrabă, avea ceea ce britanicii numeau gust dobândit. Iar vocea era la fel de profundă şi caldă, un pic uzată şi aspră, aceeaşi voce care atrăgea nu numai tinerele studente.

— Da?

Lectorul ezitase o secundă înainte de a-i da cuvântul unei studente care-şi flutura braţul.

— De ce trimitem pe teren echipe întregi şi costisitoare de criminalişti,

 148 

dacă un detectiv strălucit ca dumneavoastră poate rezolva un caz cu doar câteva întrebări şi ceva deducţie logică?

În tonul fetei nu se citea niciun fel de ironie, doar o sinceritate aproape copilărească, plus o intonaţie care dezvăluia că fata era de undeva din nordul ţării.

Katrine observă o suită întreagă de emoţii pe faţa bărbatului de la catedră – stinghereală, resemnare, iritare – înainte ca el să se adune şi să

răspundă:

— Deoarece nu este niciodată îndeajuns să ştim cine e infractorul, Silje.

În timpul valului de jafuri bancare din Oslo de acum zece ani, Unitatea de Jafuri dispunea de o femeie ofiţer care recunoştea infractorii mascaţi după forma feţelor.

— Beate Lønn, rosti fata pe care el o numise Silje. Şefa de la Krimteknisk.

— Exact. Aşa că în opt din zece cazuri unitatea ştia cine erau indivizii mascaţi de pe camerele de supraveghere. Numai că nu existau dovezi.

Amprentele sunt dovezi. O armă folosită este o dovadă. Un detectiv convins nu înseamnă o dovadă, oricât de strălucit ar fi el sau ea. Am folosit astăzi mai multe simplificări, iat-o şi pe ultima: răspunsul la întrebarea de ce? este inutil dacă nu descoperim şi răspunsul la cum?, şi invers. Acum, însă, că am înaintat cu procesul de investigaţie, Folkestad vă

va vorbi despre investigaţia criminalistică. Bărbatul se uită la ceas. Vom discuta mai amănunţit despre motivaţie data viitoare, dar am să vă dau ceva să rumegaţi până atunci: de ce se omoară oamenii între ei?

Cercetă din nou amfiteatrul, cu o expresie de încurajare pe chip.

Katrine văzu că, pe lângă cicatricea care se întindea ca un şnur din colţul gurii până la ureche, el avea două cicatrici noi. Una părea a proveni de la o tăietură cu cuţitul la gât; cealaltă putea să fi fost cauzată de un glonţ în partea laterală a capului, la nivelul sprâncenelor. Altfel, omul arăta mai bine decât îl văzuse ea vreodată. Silueta înaltă de 1,92 m părea suplă; părul blond şi tuns periuţă încă nu avea fire albe. Iar pe sub tricou se vedea trupul bine lucrat. Pe oase îi apăruseră din nou carne şi muşchi. Mai important decât orice, în ochii lui revenise viaţa. Privirea aceea alertă, plină de energie, învecinată cu mania, revenise. Se vedeau riduri de râs şi un limbaj expansiv al corpului pe care ea nu le mai văzuse înainte.

Aproape că individul putea fi bănuit că duce o viaţă bună. Ceea ce, dacă

 149 