acceleraţia, dădu drumul ambreiajului şi simţi presiunea minunată a scaunului în ceafă când noul lui Audi ţâşni din parcare. Se gândi la Isabelle.
La cum se simţea el. Îşi simţea deja sângele curgându-i năvalnic. Şi se mai gândi că, paradoxal, nu minţise. Iubirea lui pentru Ulla era mai puternică
de fiecare dată când se ducea să şi-o tragă cu altă femeie.
Anton Mittet şedea pe terasă. Ţinea ochii închişi şi simţea cum soarele îi încălzeşte pielea. Primăvara stătea să izbucnească, dar deocamdată
iarna încă nu voia să plece. Anton deschise ochii şi privirea îi căzu din nou asupra scrisorii de pe masa de lângă el.
Logoul Centrului Medical din Drammen era imprimat în albastru.
Ştia despre ce era vorba, rezultatele analizelor sale de sânge. Voi să
deschidă plicul, dar amână, preferând să-şi mute privirea în susul râului Drammen şi peste el. Când văzuseră broşura cu noile apartamente din Elveparken, la vest de Åssiden, nu ezitaseră. Copiii îşi luaseră zborul din cuib, iar îmblânzirea grădinii încăpăţânate nu devenise mai uşoară cu anii, după cum uşoară nu era nici întreţinerea vechii case din lemn mult prea
116
mari, din Konnerud, moştenire de la părinţii Laurei. Vânzarea întregii proprietăţi şi cumpărarea unui apartament modern, mai uşor de gestionat, ar fi trebuit să le ofere mai mult timp şi mai mulţi bani ca să
realizeze ce plănuiseră de atâţia ani. Să călătorească împreună. Să viziteze teritorii îndepărtate. Să experimenteze lucrurile pe care această viaţă
scurtă le mai avea de oferit.
De ce nu plecaseră în călătorii după ce se mutaseră? De ce evitase el şi asta?
Anton îşi îndreptă ochelarii de soare şi întoarse scrisoarea, apoi scoase telefonul mobil din buzunarul larg al pantalonilor.
Să fi fost de vină viaţa haotică, zilele care veneau şi treceau, veneau şi treceau? Să fi fost priveliştea din Drammen atât de confortabilă? Să fi fost gândul la timpul îndelungat pe care trebuia să-l petreacă împreună, teama de ceea ce ar putea dezvălui despre ei doi, despre căsnicia lor? Sau era vorba de Caz, de Cădere, care îl secaseră de energie, de iniţiative, lăsându-l într-o stare psihică în care rutina zilnică părea singura scăpare de prăbuşirea totală? După care, se întâmplase povestea cu Mona…
Anton se uită la ecranul telefonului. GAMLEM DE LA RIKSHOSPITAL.
Dedesubt erau trei opţiuni. Apelare. Trimitere text. Editare.
Editare. Viaţa ar trebui să aibă o asemenea opţiune. Totul ar fi putut să
fie diferit. El ar fi raportat bastonul. Nu ar fi invitat-o pe Mona la cafea. Nu ar fi adormit în post.
Numai că adormise.
Adormise la serviciu, pe un scaun tare din lemn. El, care se chinuia de obicei să adoarmă în propriul pat, după o zi lungă de muncă. Era de neînţeles. Iar după aceea, mersese de colo-colo pe jumătate ameţit multă
vreme şi nici măcar chipul mortului şi agitaţia de după nu fuseseră în stare să-l trezească; stătuse acolo ca un zombi, cu ceaţa aia pe creier, incapabil să facă ceva sau măcar să răspundă clar la întrebări. Nu se punea problema că, dacă ar fi rămas treaz, pacientul ar fi fost salvat. Autopsia nu arătase decât că era posibil ca pacientul să fi murit de congestie cerebrală.
Numai că Anton nu îşi făcuse treaba. Nu era vorba că ar fi aflat vreodată
cineva; el nu spusese nimănui. Numai că ştia. Ştia că o dăduse iarăşi în bară.
Anton Mittet privi în jos, la taste.
Apelare. Trimitere text. Editare.
117
Era timpul să facă ceva. Ceva corect. Pur şi simplu să o facă. Să nu mai amâne.
Apăsă pe Editare. Apăru o altă opţiune.
Alese. Şi alese corect. Ştergere.
Apoi luă plicul şi îl deschise. Scoase scrisoarea dinăuntru şi o citi. Se dusese la centrul de analize devreme în dimineaţa în care pacientul fusese găsit mort. Le explicase că era ofiţer de poliţie în drum spre locul de muncă, luase o pastilă, fără să ştie ce conţinea, se simţea ciudat şi se temea să mai meargă la lucru, în caz că apăreau efecte secundare. La început medicul îi sugerase să raporteze că se simţea rău, însă Anton insistase să i se facă analize de sânge.
Privirea lui parcurse scrisoarea. Nu înţelegea toate cuvintele, numele şi semnificaţia numerelor de lângă ele, dar doctorul adăugase două
propoziţii de sinteză ca să clarifice situaţia:
…nitrazepamul se găseşte în medicamente hipnotice puternice. NU
TREBUIE să mai luaţi astfel de tablete fără să consultaţi mai întâi unmedic.
Anton închise ochii şi trase aer printre dinţii strânşi.
La naiba.
Bănuiala lui se dovedise întemeiată. Fusese drogat. Cineva îl drogase.
Nu doar asta, dar avea senzaţia că ştia şi cum. Cafeaua. Zgomotul de pe coridor. Aparatul de cafea care mai avea o singură capsulă. Se întrebase dacă fusese perforat capacul capsulei. Soluţia fusese injectată prin capac cu o seringă. Apoi făptaşul nu aşteptase decât ca Anton să vină şi să-şi pregătească o cafea, propriul Mickey Finn3, espresso cu nitrazepam.
Se spusese că pacientul murise din cauze naturale. Sau, mai degrabă, că nu existau dovezi care să sugereze că se petrecuse ceva suspect. Numai că o bună parte din concluzie se baza, evident, pe declaraţia lui Anton, că
