— Că pe jumătate mă aşteptam să apari.

— Ah, da?

— Da. Iar răspunsul e nu.

El îşi băgă servieta sub braţ, urcă treptele în fugă spre ea şi o îmbrăţişă.

Ea îl strânse în braţe, inhalând aroma trupului său.

— Nu la ce anume, Harry?

— Nu, nu mă poţi avea, şopti el în urechea ei. Dar tu ştiai asta, nu?

— Hei! protestă ea, încercând să se elibereze din strânsoarea lui. Dacă

n-ar fi fost Domnişoara Gânganie, mi-ar fi luat mai puţin de cinci minute ca să te am la picioarele mele, dulceaţă. Şi n-am spus că arăţi chiar aşa de bine.

El râse, îi dădu drumul şi Katrine se gândi că n-ar fi fost rău să o mai fi ţinut-o aşa un pic. Nu se hotărâse niciodată dacă îl dorea pe Harry; poate că ideea fusese mereu atât de ireală, încât se abţinuse s-o contureze clar.

Iar cu vremea, devenise o glumă, şi apele deveniseră mocirloase. Pe lângă

asta, el se întorsese la Rakel. Sau la Domnişoara Gânganie, cum o lăsase pe Katrine să o numească, deoarece porecla era atât de absurdă, încât nu făcea decât să sublinieze frumuseţea iritantă a lui Rakel.

Harry îşi frecă bărbia nerasă.

— Hmm, deci dacă nu vrei trupul meu irezistibil, atunci trebuie să fie vorba de… Ştiu! De mintea mea strălucită!

— Nu ai devenit nici mai amuzant cu trecerea anilor.

— Iar răspunsul e tot nu. Ştiai şi asta.

— Ai un birou unde putem discuta?

— Da şi nu. Am un birou, dar nu ca să discutăm dacă te pot ajuta cu cazul de crimă.

— Cazurile de crimă.

— E un singur caz, din câte am fost informat.

— Fascinant, nu?

— Nu mă lua cu de-astea. Am încheiat cu genul ăla de viaţă, ştii bine.

— Harry, cazul ăsta are nevoie de tine. Şi tu ai nevoie de el.

 152 

De data asta, zâmbetul lui nu-i mai cuprinse şi ochii.

— Am nevoie de un caz de crimă aşa cum am nevoie de o băutură, Katrine. Scuze. Economiseşte timp şi încearcă alternative.

Ea se uită la el, gândindu-se că analogia cu băutura apăruse fără nicio ezitare. Vorbele lui îi confirmau bănuiala că el pur şi simplu se temea. Se temea enorm că, dacă doar ar fi analizat un caz, rezultatul pe plan personal ar fi fost la fel de devastator ca băutura. Nu s-ar fi putut opri; ar fi fost înghiţit şi consumat de caz. Pentru o secundă, o mustră conştiinţa pentru insistenţa ei. Până ce începu să revadă în minte scena crimei.

Craniul zdrobit al lui Anton Mittet.

— Pentru tine nu există alternative, Harry.

— Îţi pot da câteva nume. E un tip cu care am fost la cursul FBI. Pot să-l sun şi…

Katrine îl prinse de braţ şi îl conduse spre uşă.

— Harry… în biroul ăsta al tău există cafea?

— Da, dar cum am mai spus…

— Uită de caz. Hai să sporovăim despre zilele de demult.

— Ai timp de aşa ceva?

— Am nevoie de ceva care să îmi distragă atenţia.

El o privi. Voi să spună ceva, dar se răzgândi. Dădu din cap.

— Bine.

Urcară o scară şi apoi străbătură un coridor până la birouri.

— Am auzit că ai folosit părţi din cursurile de psihologie ale lui Ståle Aune, zise Katrine.

Ca de obicei, trebuia să alerge ca să ţină ritmul cu paşii uriaşi ai lui Harry.

— Folosesc cât pot de mult. În definitiv, el era cel mai bun.

— Aşa cum „sărit de pe fix” e una dintre puţinele expresii medicale exacte, inteligibile la modul intuitiv şi poetice simultan. Numai că termenii precişi sfârşesc mereu la coşul de gunoi, deoarece profesioniştii idioţi consideră că menajamentul lingvistic e cel mai bun pentru starea de bine a pacienţilor.

— Da.

— De-aia eu nu mai sunt maniaco-depresivă. Nici la limită. Sufăr acum de tulburare bipolară de tip 2.

— Doi?

 153 

— Înţelegi? Aune de ce nu ţine cursuri? Credeam că îi place.

— Şi-a dorit o viaţă mai bună. Mai simplă. Timp mai mult alături de cei dragi. Înţeleaptă decizie.

Ea se uită lung la el.