Runar. Ăsta era numele lui, şi-l amintise acum. Nu mai auzise nimic despre el şi nu-l mai văzuse. Până ce sunase şi întrebase dacă se puteau întâlni acolo. La început îl refuzase, spunându-i că n-avea timp, însă el insistase că avea ceva important să-i spună. Vocea îi era curios de distorsionată, nu ţinea minte să-l fi auzit vorbind aşa, însă poate era din cauza combinaţiei dintre vechiul lui dialect din Nordland şi norvegiana de
120
Østland. Li se întâmpla adesea celor veniţi din provincii îndepărtate, după
ce trăiau o vreme în Oslo.
Aşa că acceptase, o cafea era în regulă, oricum ieşea în oraş în acea dimineaţă. Nu era adevărat. La fel ca răspunsul pe care i-l dăduse lui Mikael când o întrebase unde se duce şi îi zisese că are o întâlnire cu o prietenă. Nu voise să mintă, însă întrebarea o luase pe nepregătite, iar acum îşi dădea seama că ar fi trebuit să-i spună lui Mikael că urma să bea o cafea cu un fost coleg de-ai lui. De ce n-o făcuse? Oare pentru că bănuia că urma să afle ceva despre Mikael? Deja regreta că se afla acolo. Se uită
din nou la ceas.
Observase că recepţionerul se uitase la ea de câteva ori. Ulla îşi scosese haina. Purta un pulover şi pantaloni, care îi subliniau silueta zveltă. Nu mergea prea des în centrul oraşului, aşa că petrecuse ceva mai multă
vreme cu machiajul şi aranjatul părului ei lung şi blond, care îi făcea mereu pe băieţii din Manglerud să treacă pe lângă ea doar ca să vadă dacă
faţa corespundea promisiunilor spatelui. Iar pe chipurile lor citea mereu confirmarea. Tatăl lui Mikael îi spusese odată că arăta ca una dintre păpuşile atrăgătoare din The Mamas & The Papas, numai că ea nu ştiuse la ce se referă şi nici nu încercase să afle.
Aruncă o privire spre uşa culisantă. Tot mai mulţi oameni intrau, dar nu şi persoana cu privire fugară pe care o aştepta ea.
Auzi un zgomot înfundat dinspre lift, din care ieşi o femeie înaltă, într-o haină de blană. Ullei îi trecu prin minte că, dacă vreun ziarist ar fi întrebat-o dacă blana era autentică, ea probabil ar fi negat. Politicienii socialişti preferau să le spună votanţilor ce doreau să audă. Isabelle Skøyen.
Consilierul orăşenesc pentru asistenţă socială. Fusese la ei la petrecerea de după numirea lui Mikael. De fapt, fusese o petrecere de inaugurare a casei, însă în loc de prieteni Mikael invitase oameni importanţi pentru cariera lui. Sau cariera lor, cum îi spunea el. Truls Berntsen fusese unul dintre puţinii invitaţi pe care Ulla îi cunoştea, iar el nu era exact genul cu care să discuţi o seară întreagă. Nu că ea ar fi avut timp; fusese o gazdă
extrem de ocupată.
Isabelle Skøyen îi aruncă o privire şi dădu să meargă mai departe, însă
Ulla-i observase deja ezitarea, însemna că o recunoscuse şi se confrunta cu alegerea dintre a pretinde că nu o văzuse şi a se simţi obligată să
schimbe câteva cuvinte cu ea. Şi prefera să evite a doua opţiune. Ulla se
121
simţea adesea exact la fel. De exemplu, cu Truls. Într-un fel, îl plăcea: crescuseră împreună şi era amabil şi loial. Şi totuşi… Spera ca Isabelle să
aleagă prima opţiune, astfel ca situaţia să fie mai uşoară pentru amândouă. Şi spre uşurarea ei, văzu că Isabelle se îndrepta spre uşa glisantă. Numai că imediat se răzgândi, se răsuci pe călcâie şi îşi arătă
zâmbetul larg şi ochii strălucitori. Navigă spre Ulla, căci, da, mergea de parcă naviga. Isabelle Skøyen îi amintea Ullei de silueta dramatică a unei corăbii supradimensionate care se năpustea spre ea.
— Ulla! strigă Isabelle de la câţiva metri depărtare, ca la reîntâlnirea dintre două vechi prietene.
Ulla se ridică, deja stânjenită că trebuia să răspundă la întrebarea următoare, inevitabilă: ce cauţi aici?
— Mă bucur să te revăd, draga mea! Ce petrecere intimă minunată a fost!
Isabelle Skøyen pusese o mână pe umărul Ullei şi întinsese obrazul de o asemenea manieră, încât Ulla se văzu nevoită să îl apropie pe al său.
Petrecere intimă? Fuseseră 32 de invitaţi.
— Îmi pare rău că a trebuit să plec aşa de repede.
Ulla ţinea minte că Isabelle fusese un pic abţiguită. Cât ea servea oaspeţii, atractiva consilieră şi Mikael ieşiseră pe terasă pentru o vreme.
Câteva clipe, Ulla resimţise chiar un soi de gelozie.
— Nu contează. Am fost onoraţi că ai putut veni. Isabelle.
Ulla spera ca zâmbetul ei să nu-i fie perceput la fel de rigid precum îl simţea.
Consiliera privi în jos la ea. Studiind-o. Căutând ceva. Răspunsul la întrebarea pe care încă n-o rostise: ce faci aici, draga mea?
Ulla decise să spună adevărul. Aşa cum avea să procedeze şi cu Mikael mai târziu.
— Trebuie să plec, zise Isabelle, fără să facă vreun gest şi fără să-şi ia privirea de la Ulla.
— Da, presupun că eşti mai ocupată decât mine, replică Ulla, auzind sarcasmul stupid din propria voce, la care se hotărâse mai demult să
renunţe.
Isabelle continua să o privească şi brusc Ulla simţi că acea străină
încerca să scoată de la ea, fără să întrebe explicit, răspunsul la întrebarea: ce faci tu, nevasta şefului poliţiei, aici, în recepţia hotelului Grand?
122
Doamne, oare îşi imagina că Ulla se întâlnea acolo cu un amant? De aceea se comporta cu atâta discreţie? Ulla simţi rigiditatea din zâmbetul ei dispărând, căci situaţia devenea mai uşoară, acum zâmbea ca de obicei, aşa cum dorea să zâmbească. Ştia că zâmbetul îi ajungea acum până la ochi. Era chiar pe punctul de a râde în faţa lui Isabelle Skøyen. Iar cel mai ciudat lucru era că Isabelle arăta ca şi cum dorea şi ea să râdă.
