Rico se trezi dat uşor pe spate când celălalt prinse scaunul ca să se ridice.

— Trebuie să plec. Am o treabă de făcut. Bucură-te de soare, Rico. Am auzit că îţi face bine la eczemă.

Rico se răsuci şi privi în sus. Individul îşi mascase jumătatea inferioară a feţei cu o eşarfă, iar în sală era prea întuneric ca ochii să-i fie văzuţi. Omul se aplecă brusc spre el.

— Ştiai că, atunci când i-au făcut autopsia Vanessei, au descoperit boli de natură sexuală despre care ştiinţa medicală habar n-avea că existau?

Rămâi la specia ta, ăsta e sfatul meu.

Rico urmări silueta care se grăbea spre ieşire. O văzu luându-şi eşarfa de pe faţă. Întrezări chipul în lumina verde a indicatorului de ieşire când individul dispăru în spatele cortinei de fetru negru. Sala păru să se umple din nou cu oxigen, iar Rico inspiră cu nesaţ, în vreme ce se uita la silueta care alerga pe indicatorul de ieşire. Era nedumerit.

Nedumerit că încă mai trăia şi nedumerit în privinţa a ceea ce tocmai zărise. Nu era uimit că perverşii din sală erau ocupaţi cu căutarea unor rute de fugă. Procedau mereu aşa. Numai că individul nu fusese el. Vocea era la fel, chicotitul era la fel. Însă individul pe care îl zărise în lumina verde timp de o fracţiune de secundă nu fusese el. Nu fusese Valentin.

 159 

17

— Deci te-ai mutat aici? întrebă Beate, uitându-se în jur prin bucătăria spaţioasă.

Dincolo de fereastră, întunericul se lăsase peste culmea Holmenkollen şi peste casele învecinate. Nicio casă nu semăna cu alta, dar aveau toate dimensiuni duble faţă de cea pe care Beate o moştenise de la mama ei în estul oraşului Oslo, şi aveau acoperişuri duble ca înălţime, garaje duble şi nume cu litere duble ca dimensiuni pe căsuţele poştale. Beate ştia că avea prejudecăţi legate de vestul capitalei, dar i se părea bizar să-l vadă pe Harry Hole într-un astfel de cartier.

— Da, răspunse Harry, turnând cafea pentru amândoi.

— Nu e… cam multă singurătate?

— Mmm. Tu nu trăieşti doar cu fiul tău?

— Da, dar…

Beate nu merse mai departe. Voia să spună că ea locuia într-o căsuţă

galbenă ridicată în spiritul socialist al lui Einar Gerhardsen, în perioada de reconstrucţie de după cel de-al Doilea Război Mondial, o căsuţă sobră şi practică, fără nimic din aerul romantic naţional care îi făcuse pe bogaţi să

construiască fortăreţe din lemn precum cea în care se afla acum. Cu bârne cu pete negre, care chiar şi în zilele însorite confereau semiobscuritate şi melancolie casei pe care Rakel o moştenise de la tatăl ei.

— Rakel vine acasă în weekenduri, zise el, ducându-şi ceaşca la gură.

— Deci situaţia e bună?

— Situaţia e foarte bună.

Beate încuviinţă şi îl studie cu privirea. Schimbările. Harry avea riduri de râs în jurul ochilor, dar continua să arate mai tânăr. Proteza de titan care îi înlocuise degetul mijlociu de la mâna dreaptă se ciocni cu un sunet metalic de ceaşcă.

— Dar la tine? întrebă Harry.

— E bine. Sunt ocupată. Cel mic e în vacanţă la bunică-sa, în Steinkjer.

— Zău? E înfricoşător cât de repede…

Harry închise pe jumătate ochii şi chicoti.

— Da, zise Beate, sorbind din cafea. Harry, am vrut să te văd deoarece am vrut să aflu ce s-a întâmplat.

 160 

— Ştiu, replică Harry. Şi eu am vrut să te contactez. Dar mai întâi a trebuit să pun lucrurile în ordine cu Oleg. Şi cu mine însumi.

— Păi, dă-i drumul.

— Bine, zise Harry, lăsându-şi jos ceaşca. Ai fost singura persoană pe care am informat-o ce se petrecea. M-ai ajutat şi îţi datorez multe mulţumiri, Beate. Şi eşti singura persoană care va şti vreodată. Dar eşti sigură că vrei să afli? S-ar putea să te trezeşti într-o dilemă.

— Am fost complice din clipa în care am început să te ajut, Harry. Şi am scăpat de violină. Nu se mai găseşte pe stradă.

— Fantastic, rosti Harry mucalit. Piaţa a revenit la heroină, crack şi amfetamine.

— Iar omul din spatele violinei s-a dus. Rudolf Asaiev e mort.

— Ştiu.

— Da? Ştiai că e mort? Ai ştiut că a fost în comă sub o identitate falsă la Rikshospital mai bine de un an, până a murit?

Harry ridică o sprânceană.

— Asaiev? Credeam că a murit într-o cameră de la hotelul Leon.

— A fost găsit acolo, într-o baie de sânge. Dar au reuşit să-l ţină în viaţă. Până acum. De unde ştii de hotelul Leon? Toate astea au fost ţinute secrete.

Harry nu răspunse, dar începu să învârtă ceaşca în mână.

— O, nu… gemu Beate

Harry ridică din umeri.

— Ţi-am spus că poate nu vrei să afli.

— Tu l-ai înjunghiat?

— Ar ajuta dacă ţi-aş spune că a fost autoapărare?

— Am descoperit un glonţ înfipt în cadrul de lemn al patului. Însă rana de la cuţit a fost adâncă şi mare, Harry. Patologul spunea că lama a fost răsucită de câteva ori în corp.

Harry se uită în ceaşcă.

— Ei bine, în mod clar nu am făcut o treabă suficient de bună.

— Zău, Harry… tu… tu…

Beate nu obişnuia să ridice vocea, aşa că acum suna ca un glaspapir.