Harry nu răspunse.

 163 

— Scuze, evident că pricepi, continuă Beate, cu răsuflarea întretăiată.

Tu ai propriii morţi de plâns.

Harry se ridică şi se duse la fereastră. Rămase acolo o vreme înainte de a vorbi.

— După cum ştii, un criminal a venit aici şi a încercat să-i omoare pe Oleg şi pe Rakel. Şi a fost din vina mea.

— Asta s-a petrecut demult, Harry.

— Pentru mine a fost ieri. Mereu va fi ieri. Nu s-a schimbat nimic. Dar încerc oricum. Să mă schimb pe mine însumi.

— Şi cum merge?

Harry ridică din umeri.

— Cu bune şi rele. Ştii că n-am ţinut niciodată minte să-i cumpăr lui Oleg cadou de aniversare? Chiar dacă Rakel îmi amintea cu săptămâni înainte. Era mereu un caz de rezolvat care îmi ocupa mintea. Veneam aici, găseam casa decorată pentru petrecere şi trebuia să plec imediat, folosind mereu acelaşi truc. Spuneam că trebuie să mă duc să-mi cumpăr ţigări, aşa că mă urcam la volan, goneam până la prima benzinărie şi cumpăram câteva CD-uri sau ceva de genul ăsta. Rakel şi cu mine aveam o înţelegere.

Când intram, Oleg stătea acolo, uitându-se cu ochii lui negri şi acuzatori la mine. Însă, înainte de a veni să mă caute de cadou, Rakel se grăbea să mă

îmbrăţişeze, ca şi cum nu mă văzuse de o mie de ani. Iar când mă

înconjura cu braţele, scotea CD-urile sau ce cadou aveam în buzunarul de la spate al pantalonilor, le ascundea şi pleca din cameră în vreme ce Oleg se apuca să mă percheziţioneze. Zece minute mai târziu, Rakel împachetase cadoul, prinsese de el o felicitare, îl aranjase cum trebuia.

— Şi?

— Şi anul ăsta, Oleg a primit un cadou ambalat cum trebuie de la mine.

A spus că n-a recunoscut scrisul de pe felicitare. I-am răspuns că nu l-a recunoscut deoarece era al meu.

Pe chipul lui Beate trecu un zâmbet.

— Ce poveste înduioşătoare. Final fericit şi toate alea.

— Ascultă, Beate. Le datorez acestor oameni totul şi încă mai am nevoie de ei. Şi am noroc că şi ei au nevoie de mine. Ca mamă, ştii prea bine ce fericire şi blestem deopotrivă este să fie nevoie de tine.

— Da. Şi ce încerc eu să spun e că şi noi avem nevoie de tine.

Harry se întoarse. Se aplecă peste masă spre ea.

 164 

— Nu în aceeaşi măsură ca ei doi, Beate. Şi nimeni nu e de neînlocuit la lucru, nici măcar…

— Nu, asta e adevărat, o să reuşim să-i înlocuim pe cei omorâţi. Oricum unul se pensionase. Şi vom găsi destui oameni să preia munca după ce următorii ofiţeri vor fi şi ei măcelăriţi.

— Beate…

— Ai văzut astea?

Harry nu se uită la pozele pe care ea le scosese din geantă şi le întinsese pe masa de bucătărie.

— Zdrobiţi, Harry. Niciun os rămas întreg. Chiar şi eu am avut dificultăţi să-i identific.

Harry rămase în picioare. Ca o gazdă care sugera că petrecerea se sfârşise. Numai că Beate rămase pe loc. Luă o gură de cafea. Nu cedă.

Harry oftă. Ea luă încă o gură de cafea.

— Oleg o să facă Dreptul după ce se întoarce de la clinică, nu? Iar după

aia o să dea admitere la poliţie.

— De unde ai aflat asta?

— De la Rakel. Am vorbit cu ea înainte să vin aici.

Privirea lui Harry se întunecă.

— Ce-ai făcut?

— Am sunat-o în Elveţia şi i-am povestit despre ce e vorba. A fost un gest nepotrivit. Dar, aşa cum am spus, sunt în stare să fac orice e nevoie.

Buzele lui Harry se mişcară, rostind înjurături tăcute.

— Şi ea ce a răspuns?

— Că depinde de tine.

— Da, probabil că aşa a făcut.

— Aşa că acum te rog pe tine, Harry. Te rog de dragul lui Jack Halvorsen. De dragul lui Ellen Gjelten. Te rog de dragul tuturor ofiţerilor morţi. Dar, mai presus de toate, te rog de dragul celor care încă trăiesc. Şi de dragul celor care ar putea să devină ofiţeri de poliţie.

Văzu cum muşchii mandibulei i se mişcă furioşi.

— Nu te-am rugat să manipulezi martori de dragul meu, Beate.

— Tu nu ceri niciodată nimic, Harry.

— Ei bine, e târziu, aşa că te rog să…

— …plec acum.

Beate dădu din cap. Harry avea acea privire care îi determina pe

 165 