de ploaie. O perdea grea de apă. Ştergătoarele de parbriz duceau o bătălie disperată împotriva ei. Anton Mittet conducea încet. Era un întuneric de smoală şi apa făcea ca totul să fie distorsionat şi înceţoşat, ca şi cum ar fi fost beat. Se uită la ceasul de la bordul Volkswagenului Sharan. Cu trei ani înainte, când hotărâseră să cumpere o maşină nouă, Laura insistase pentru acest model cu şapte locuri, iar el întrebase în glumă dacă plănuia să mărească familia, chiar dacă ştia că realitatea era că ea nu voia să fie într-o maşină de mici dimensiuni în caz de accident. Ei bine, nici Anton nu avea chef de accidente. Cunoştea bine drumurile şi mai ştia că şansele de trafic intens la acea oră din noapte erau mici, însă nu-şi asuma niciun risc.
Tâmplele îi zvâcneau. În principal din pricina apelului telefonic pe care îl primise cu 20 de minute înainte. Dar şi din cauză că nu-şi băuse cafeaua în acea zi. Nu mai avusese poftă de cafea după ce citise rezultatele analizelor. O stupizenie, era de la sine înţeles. Iar acum vasele lui de sânge, obişnuite cu cafeina, se îngustaseră atât de tare, încât durerea de cap surdă devenise persistentă, ca o muzică de fundal neplăcută. Citise undeva că simptomele sevrajului în cazul cafelei durau două săptămâni.
Numai că Anton nu dorea să renunţe la dependenţa lui. Voia să bea cafea, însă dorea să simtă gustul ei bun. La fel de bun ca gustul de mentă de pe limba Monei. Acum, când bea cafea, simţea doar un gust amar ca al pilulelor de somn.
Îşi adunase curajul să-l sune pe Gunnar Hagen ca să-i spună că era drogat când pacientul murise. Că dormea în timp ce cineva fusese în salon. Că în ciuda faptului că doctorii spuseseră că moartea survenise din cauze naturale, adevărul era altul. Că medicii legişti ar trebui să efectueze o nouă autopsie, mai amănunţită. Sunase de două ori. Fără să i se răspundă. Încercase. Chiar încercase. Şi o să insiste. Deoarece trecutul te prinde mereu din urmă. Ca acum. Se întâmplase din nou. Cineva fusese omorât. Frână, coti şi o apucă pe drumul forestier în sus către Eikersaga, apoi acceleră din nou şi auzi pietricelele de pe drum lovind amortizoarele roţilor.
Acolo era şi mai întuneric, iar în găurile din drum se vedeau deja bălţi.
132
În curând avea să fie miezul nopţii. Tot în jur de miezul nopţii se întâmplase şi prima dată. Cum locul faptei era aproape de graniţa cu districtul învecinat, Nedre Eiker, un ofiţer de la poliţia de acolo ajunsese primul la locul faptei după ce primise un apel telefonic de la cineva care auzise o bubuitură şi se gândise că o maşină plonjase în râu. Ca şi cum nu fusese îndeajuns de rău că intrase în districtul învecinat fără aprobare, ofiţerul distrusese toate probele, răscolind locul faptei cu roţile propriei maşini şi ştergând orice potenţiale urme.
Anton trecu de curba unde găsise obiectul. Bastonul. Se întâmplase în a patra zi după omorârea lui René Kalsnes, când Anton avusese o zi de odihnă, însă fusese agitat şi plecase singur într-o plimbare prin pădure ca să continue cercetările. În definitiv, o crimă nu era genul de infracţiune obişnuită în districtul Søndre Buskerud. Lăsase în pace zona pieptănată de echipa de anchetatori. Şi găsise bastonul acolo, sub brazii din spatele curbei. Tot acolo Anton luase şi decizia stupidă care distrusese totul.
Decizia de a nu raporta descoperirea. De ce? În primul rând, bastonul se afla atât de departe de locul crimei din Eikersaga, încât cu greu s-ar fi putut crede că avea vreo legătură cu aceasta. Ulterior, Anton fusese întrebat de ce se apucase că caute pe acolo, dacă chiar credea că era prea departe ca orice lucru găsit acolo să aibă vreo relevanţă. Însă atunci se gândise doar că un baston standard de poliţist ar conduce doar la atragerea unei atenţii inutile şi negative asupra forţelor de ordine. Rănile provocate lui René Kalsnes s-ar fi putut datora oricărui instrument greu sau rostogolirii trupului prin maşină când aceasta căzuse de pe culme în albia râului aflat la 40 de metri dedesubt. Şi oricum, bastonul nu era arma crimei. René Kalsnes fusese împuşcat în faţă cu o armă de calibrul 9 mm, iar cu asta povestea se sfârşise.
Însă Anton îi povestise Laurei despre baston câteva săptămâni mai târziu. Ea îl convinsese că descoperirea trebuia raportată şi că nu depindea de el să aprecieze cât de importantă era acea descoperire. Aşa că el se conformase. Se dusese la şeful lui şi îi spusese ce găsise. E eroare serioasă de calcul, spusese atunci şeful poliţiei. Iar ca mulţumire că îşi pierduse ziua de odihnă încercând să contribuie la o anchetă de crimă, Anton fusese scos din serviciul activ şi plasat la un birou, ca să răspundă la telefoane. Într-o singură zi pierduse totul. Şi pentru ce? Nimeni nu rostise asta cu voce tare, însă René era în general cunoscut ca un nemernic lipsit
133
de scrupule, care înşela prieteni şi necunoscuţi deopotrivă, un individ despre care mulţi spuneau că lumea s-ar putea lipsi bucuroasă. Însă
partea cu adevărat devastatoare fusese aceea că echipa Krimteknisk nu descoperise nicio urmă pe baston care să fie legată de crimă. După trei luni de galeră la birou, Anton se văzuse confruntat cu alegerea între a înnebuni, a demisiona sau a se muta. Aşa că îl sunase pe vechiul lui prieten şi coleg Gunnar Hagen, iar acesta îi făcuse rost de o slujbă la poliţia Oslo. Din punct de vedere profesional, ce îi oferise Gunnar era un pas înapoi, însă aşa Anton era măcar din nou printre oameni şi infractori în Oslo, şi orice era mai bun decât aerul stătut din Drammen, unde poliţiştii locali încercau să-i copieze pe cei din capitală, denumindu-şi secţia lor măruntă Sediul Central al Poliţiei şi folosindu-se de o adresă care părea şi ea plagiată: Grønland 36, faţă de adresa Grønlandsleiret, adresa poliţiei din Oslo.
Anton trecu de culmea dealului şi cu piciorul drept apăsă instantaneu frâna când văzu lumina. Cauciucurile muşcară din pietriş. Apoi maşina se opri. Ploaia biciuia metalul cu putere, aproape estompând complet sunetul motorului. La 20 de metri în faţă, o lanternă era ţinută în jos.
Farurile maşinii luminară dungile reflectorizante ale benzii de protecţie în portocaliu şi alb şi vesta galbenă de poliţist a persoanei care tocmai îndreptase lanterna în jos. Individul îi făcu semn să se apropie şi Anton se conformă. Era locul unde, dincolo de culme, maşina lui René o luase la vale. Folosiseră o macara şi cabluri de oţel ca să tragă epava din râu în sus către joagărul de tăiat lemne ieşit din uz, unde reuşiseră să aşeze caroseria pe pământ. Fuseseră nevoiţi să elibereze cadavrul lui René Kalsnes dintre fiare, deoarece motorul fusese împins de şocul căderii prin caroserie la înălţimea soldului.
Anton apăsă butonul de coborâre a geamului. Aer umed şi răcoros de noapte. Picături grele de ploaie loviră marginea geamului, împroşcându-l cu apă peste gât.
— Ei bine, rosti Anton. Unde…?
Clipi. Nu îşi mai dădu seama dacă reuşise să completeze întrebarea.
Simţi ceva ca un mic salt în timp, o imagine prost editată într-un film, habar n-avea ce se întâmplase, conştientiză doar că el era absent. Privi în jos spre fragmentele de sticlă din poală. Privi din nou în sus şi descoperi că
partea de sus a geamului era fărâmiţată. Deschise gura şi voi să întrebe ce
134
se întâmplă. Auzi ceva şuierând prin aer, sesiză ce era, dădu să ridice braţul, dar se mişca prea lent. Auzi o pocnitură. Îşi dădu seama că
pocnitura provenea de la propria ţeastă, de la ceva care se rupea. Ridică
braţul şi ţipă. Duse mâna la schimbătorul de viteze şi încercă să bage maneta în marşarier. Nu reuşi. Totul se mişca în reluare. Voi să evite ambreiajul, să accelereze, dar manevra l-ar fi trimis înainte. Către margine. Către prăpastie. Direct în jos, în râu, 40 de metri. Era… Era…
Scutură de manetă şi trase de ea. Auzi mai bine ploaia căzând şi simţi aerul rece al nopţii pe întreaga jumătate stângă a corpului. Cineva deschisese portiera. Ambreiajul. Unde era piciorul lui. Asta era o copie la indigo. Marşarier. Gata.
Mikael Bellman privea în gol, la tavan. Asculta ropotul liniştitor al ploii pe acoperiş. Ţiglă olandeză. Garantată 40 de ani. Mikael se întrebă câte ţigle fuseseră vândute ca urmare a acestei garanţii. Mai mult decât era nevoie ca să se plătească înlocuirea celor care nu rezistau atâta vreme.
Oamenii îşi doreau în mod clar o garanţie că lucrurile aveau să reziste în timp.
Ulla stătea cu capul pe pieptul lui.
Discutaseră. Mult. Era pentru prima dată când avuseseră o discuţie aşa de lungă, din câte ţinea el minte. Ea plânsese. Nu cu acele lacrimi de durere pe care el le ura, ci cu acele lacrimi blânde care denotau mai puţină durere şi mai mult sentiment de pierdere, o pierdere a ceva ce fusese şi nu avea să se mai întoarcă. Lacrimile care îi spuneau că ceva din relaţia lor fusese atât de preţios, încât pierderea era de valoare. Nu simţise pierderea până la plânsul ei. Ca şi cum avusese nevoie de lacrimile ei ca să vadă. Eliminaseră perdeaua care în mod normal era acolo; perdeaua dintre ceea ce gândea Mikael Bellman şi ceea ce simţea Mikael Bellman. Ea plânsese pentru amândoi, ca întotdeauna. La fel cum râsese pentru amândoi.
Voise să o liniştească. O mângâiase pe păr. Lăsase lacrimile ei să-i ude cămaşa bleu pe care i-o călcase cu o zi înainte. După aceea, aproape cu totul nepotrivit, o sărutase. Sau o făcuse în mod conştient? Din curiozitate? Curiozitatea de a şti cum avea să reacţioneze, acelaşi gen de curiozitate pe care o simţea ca tânăr detectiv când interoga suspecţi conform modelului de interogare în nouă paşi, emis de Inbau, Reid şi
135
Buckley, la pasul în care se apăsa pe butonul emoţional pentru observarea reacţiilor.
La început Ulla nu reacţionase la sărut, ci devenise mai rigidă. După
aceea răspunsese cu blândeţe. El îi cunoştea bine săruturile, dar nu şi pe acela. Pe cel ezitant. Apoi o sărutase mai înfocat. Iar ea se dezlănţuise. Îl atrăsese în pat. Rupsese hainele de pe el. În întuneric prin mintea lui trecuse din nou acel gând. Gusto. Erecţia i se domolise chiar înainte să
ajungă în aşternuturi.
Explicase că era prea obosit. Fusese nevoit să se gândească la multe.
Situaţia era prea confuză, iar ruşinea în urma celor înfăptuite, prea mare.
Se grăbise să adauge că ea, cealaltă femeie, n-avea nicio legătură. Şi fusese în stare să se convingă că ăsta era adevărul.
