Închise ochii din nou. Îi era imposibil să adoarmă. Resimţea aceeaşi agitaţie interioară care îl trezise noaptea în ultimele luni, o senzaţie oribilă
că se întâmplase sau urma să se întâmple ceva îngrozitor; o vreme sperase că nu era decât efectul remanent al unui vis, până ce avea să şi-l amintească.
Ceva îl determină să deschidă iarăşi ochii. O lumină. O lumină albă pe tavan. De pe podea, de lângă pat. Se răsuci şi privi în jos spre ecranul telefonului mobil. Care era pus pe modul discret, dar mereu pornit.
Convenise cu Isabelle să nu-şi trimită niciodată mesaje noaptea. Nu întrebase niciodată ce motiv ar putea avea ea. În plus, Isabelle păruse să
înţeleagă când el îi explicase că nu se mai puteau vedea pentru o vreme.
Chiar dacă el credea că ea înţelesese mesajul, anume că porţiunea cu „o vreme” trebuia complet ştearsă.
Mikael se simţi uşurat să vadă că mesajul era de la Truls. După care fu nedumerit. Probabil că Truls era beat. Sau poate greşise numărul, poate era destinat unei femei. Textul cuprindea doar două cuvinte: Somn uşor.
Anton Mittet se trezi.
Mintea lui înregistră mai întâi sunetul ploii, care se transformase într-o răpăială uşoară pe parbriz. Apoi sesiză că motorul era oprit, că îl durea capul şi nu-şi putea mişca mâinile.
Deschise ochii.
Farurile maşinii erau în continuare aprinse. Iluminau solul prin ploaie şi
136
întunericul până în locul unde terenul dispărea brusc. Parbrizul ud îl împiedica să vadă pădurea de brazi de pe celălalt mal al prăpastiei, dar Anton ştia că era acolo. Nelocuită. Tăcută. Oarbă. Atunci nu reuşiseră să
găsească martori. Nici acum nu vor reuşi.
Îşi privi mâinile. Nu şi le putea mişca deoarece erau prinse de volan cu cătuşe din plastic. Înlocuiseră aproape complet vechile cătuşe din metal ale poliţiştilor. Benzile înguste de plastic se puneau în jurul încheieturilor arestatului şi se strângeau. Plasticul împiedica mişcările, chiar şi ale celor mai puternici suspecţi. Şi cu cât se zbăteau mai mult, cu atât riscau să
rămână cu nişte tăieturi adânci în piele şi în carne, ajungând chiar până la os dacă nu încetau.
Anton prinse volanul, fără să simtă ceva în degete.
— Te-ai trezit?
Vocea părea ciudat de cunoscută. Anton se răsuci spre scaunul pasagerului. Se trezi în faţa unor ochi care îl priveau prin găurile unei cagule asemănătoare cu cele folosite de forţele speciale Delta.
— Hai să dăm drumul chestiei ăsteia, bine?
Mâna stângă înmănuşată prinse frâna de mână dintre ei şi o eliberă. Lui Anton îi plăcuse întotdeauna sunetul metalic scos de vechile frâne de mână, care îi dădea o senzaţie de ceva mecanic, de roţi dinţate şi lanţuri, de ceva care se petrece efectiv. Acum frâna de mână se ridica şi se elibera cu un susur uşor. Doar cu o uşoară smucitură. Roţile. Înaintară. Dar doar un metru sau doi. Anton apăsă instinctiv pedala de frână cu piciorul.
Fusese nevoit să apese cu putere, deoarece motorul nu era pornit.
— Bune reacţii, Mittet.
Anton privi prin parbriz. Vocea. Vocea aceea. Îşi luă piciorul de pe frână. Aceasta gemu ca o balama neunsă şi maşina se puse iar în mişcare.
Apăsă din nou pedala cu piciorul. Şi o ţinu apăsată de data asta.
Se aprinse lumina de interior.
— Crezi că René ştia că urma să moară?
Anton Mittet nu răspunse. Se zări cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Cel puţin crezu că e el. Faţa îi era acoperită cu sânge care lucea. Avea nasul umflat într-o parte, probabil rupt.
— Cum e senzaţia, Mittet? Să ştii? Îmi poţi spune?
— De… de ce?
Întrebarea lui Anton venise aproape ca o reacţie automată. Nici măcar
137
nu era sigur că dorea să afle de ce. Ştia doar că se simţea îngheţat, că voia să scape de acolo, să se ducă la Laura. Să o ţină în braţe. Să fie în braţele ei. Să-i simtă mirosul, căldura.
— Încă nu ţi-ai dat seama, Mittet? Pentru că n-ai rezolvat cazul, bineînţeles. Vă dau tuturor o nouă şansă. O ocazie de a învăţa din greşelile anterioare.
— Î… învăţa?
— Ştii că studiile psihologice au arătat că un feedback doar uşor negativ îţi creşte performanţa? Nu unul foarte negativ şi niciunul pozitiv, ci doar un pic negativ. Să vă pedepsesc pe toţi, să ucid doar câte un ofiţer din grup la un moment dat, seamănă cu o serie de rapoarte uşor negative, nu crezi?
Roţile scârţâiră şi Anton apăsă din nou pe pedală. Uitându-se la marginea prăpastiei. Simţea că trebuie să apese şi mai tare.
— E lichidul de frână, rosti vocea. Am găurit conducta de alimentare.
Lichidul se scurge în afară. În curând nu va mai conta cât de tare apeşi.
Crezi că vei fi în stare să gândeşti în vreme ce te prăbuşeşti? Sau să regreţi ce ai făcut?
