— L-a transformat pe Oleg în drogat, Beate.

Vocea lui Harry era coborâtă, vorbea fără să-şi ridice privirea din ceaşcă.

 161 

Rămaseră tăcuţi, ascultând liniştea scumpă din Holmenkollen.

— Asaiev te-a împuşcat în cap? întrebă Beate într-un târziu.

Harry îşi plimbă degetul peste cicatricea nouă de la tâmplă.

— Ce te face să crezi că e o rană de glonţ?

— Ce ştiu eu despre răni de glonţ? Sunt doar ofiţer criminalist.

— În regulă. A fost un tip care lucra pentru Asaiev, răspunse Harry. Trei focuri de la mică distanţă. Două în piept. Al treilea în cap.

Beate se uită la Harry. Ştia că-i spune adevărul, dar nu tot adevărul.

— Şi cum ai supravieţuit?

— M-am plimbat de colo-colo cu o vestă antiglonţ pe mine timp de două zile. Aşa că venise vremea să-şi îndeplinească şi ea menirea. Însă

glonţul din cap m-a dat gata. Şi m-ar fi ucis dacă…

— Dacă…?

— Dacă tipul care m-a împuşcat n-ar fi dat fuga la Urgenţe, în Storgata.

A tras de un medic să vină cu el, şi ăsta m-a salvat.

— Cum? De ce n-am auzit nimic despre asta?

— Medicul m-a bandajat pe loc şi a vrut să mă trimită la spital, dar m-am trezit la timp şi m-am asigurat că sunt trimis acasă.

— De ce?

— Nu aveam chef de agitaţie. Bjørn ce mai face? Şi-a găsit o fată?

— Tipul ăsta… mai întâi a încercat să te împuşte, apoi ţi-a salvat viaţa?

Cine…

— N-a vrut să mă împuşte, a fost un accident.

— Accident? Trei focuri de armă nu înseamnă un accident, Harry.

— Dacă ţi se face frică şi ai un pistol Odessa în mână, se poate întâmpla.

— Odessa?

Beate cunoştea tipul acela de armă. Versiunea ieftină a pistolului rusesc Stechkin. În poze, arma Odessa arăta de parcă ar fi fost sudată într-o singură bucată de un şcolar cu talente mediocre la lucrul cu metalele.

Părea îmbinarea stângace şi artizanală dintre un pistol clasic şi o mitralieră. Însă arma era populară în rândul puşcaşilor ruşi şi al criminalilor profesionişti deoarece trăgea atât focuri singulare, cât şi automate. La cea mai mică apăsare pe trăgaciul unei astfel de arme se eliberau brusc două cartuşe sau chiar trei. În mintea lui Beate apăru gândul că pistolul Odessa folosea cartuşele rare Makarov de calibru 9×18

 162 

milimetri, acelaşi gen de cartuşe care puseseră capăt vieţii lui Gusto Hanssen.

— Mi-ar plăcea să văd arma, zise ea încet, văzând cum privirea lui Harry rătăceşte prin living.

Se răsuci. Nu putea vedea nimic acolo în afara unui dulap vechi şi negru.

— N-ai spus cine era tipul, zise Beate.

— Nu e important, replică Harry. E de multă vreme departe de jurisdicţia ta.

Beate dădu din cap.

— Protejezi pe cineva care aproape că ţi-a curmat viaţa.

— Dar căruia îi datorez salvarea ei.

— De-asta îl protejezi?

— Modul în care alegem pe cine să protejăm este adesea un mister, nu crezi?

— Ba da, răspunse Beate. Uită-te la mine. Eu protejez ofiţeri de poliţie.

Cum mă pricep la recunoaştere facială, l-am interogat pe barmanul de la Come As You Are, locul în care un traficant de droguri de-ai lui Asaiev a fost omorât de către un tip înalt şi blond cu o cicatrice care se întindea de la gură la ureche. I-am arătat barmanului nişte poze şi am vorbit cu el. Şi, după cum ştii, memoria vizuală se poate manipula lejer. Martorii nu mai ţin minte ce cred că-şi amintesc. În cele din urmă, barmanul era sigur că

bărbatul din bar nu a fost acel Harry Hole pe care i l-am arătat în poze.

Harry o privi, apoi înclină încet capul.

— Mulţumesc.

— Aveam de gând să spun că nu e nevoie să mulţumeşti, zise Beate, ducând ceaşca la gură. Însă e nevoie. Şi am şi o sugestie cum mi-ai putea mulţumi.

— Beate…

— Eu protejez ofiţeri de poliţie. Ştii bine că pentru mine devine o problemă personală atunci când mor la datorie. Jack. Şi taică-meu.

Beate observă că-şi atinsese inconştient cercelul de la ureche.

Nasturele de la haina de uniformă a lui taică-său, pe care îl remodelase.

— Nu ştim cine va urma, dar am intenţia să fac tot ce pot ca să-l opresc pe nemernicul ăsta, Harry. Orice. Pricepi?