— Sper să ne vedem în curând, draga mea, rosti Isabelle, strângând mâna Ullei între degetele ei mari şi puternice.
După care se răsuci pe călcâie şi traversă rapid recepţia, iar unul dintre uşieri se grăbi să o ajute. Ulla o zări scoţând un telefon mobil înainte de a ieşi în grabă pe uşa culisantă.
Mikael stătea lângă lift, la câţiva paşi mari de încăperea femeii eschimose. Se uită la ceas. Trecuseră doar patru sau cinci minute, însă
trebuia să fie destul; în definitiv, esenţial era să nu fie văzuţi împreună.
Isabelle închiria întotdeauna camera şi ajungea cu zece minute înaintea lui. Se întindea pe pat pregătită şi aştepta. Aşa îi plăcea ei. Oare aşa îi plăcea şi lui?
Din fericire, drumul de la hotel la primărie, unde aştepta preşedintele, însemna doar trei minute de mers alert pe jos.
Uşile liftului se deschiseră şi Mikael păşi înăuntru. Apăsă pe tasta 1
pentru parter. Liftul porni şi se opri la etajul inferior următor. Uşile se deschiseră.
— Guten Tag.
Turişti germani. Un cuplu de vârstnici. Aparat foto vechi într-o geantă
maro din piele. Mikael simţi că bărbatul zâmbea. Era într-o dispoziţie bună. Le făcu loc celor doi. Isabelle avea dreptate: el chiar era uşurat că
pacientul murise. Simţi o picătură de apă căzând din părul său lung şi alunecând pe gât, apoi udându-i gulerul de la cămaşă. Ulla îi sugerase să
se tundă pentru noua lui poziţie de conducere, dar de ce să o facă?
Aspectul lui tineresc nu-l subliniau cu toţii? Mikael Bellman era cel mai tânăr şef al poliţiei dintotdeauna.
Cei doi bătrâni se uitară preocupaţi la butoanele liftului. Aceeaşi veche problemă. Oare numărul 1 însemna nivelul străzii sau etajul de deasupra?
Ce sistem aveau în Norvegia?
— Este parterul, rosti Mikael în engleză, apăsând butonul de închidere
123
a uşilor.
— Danke, îngăimă femeia.
Bărbatul închisese ochii şi respira greu. Das Boot, îşi zise Mikael.
Coborâră toţi trei în tăcere.
După ce se deschiseră uşile şi ieşiră în zona de recepţie, Mikael simţi o vibraţie în coapsă. Primise un mesaj, un apel ratat de la Isabelle. Voi să o sune, dar telefonul vibră din nou. Era un mesaj text.
M-am întâlnit cu nevasta ta la recepţie.
Mikael se opri brusc. Ridică privirea. Prea târziu.
Ulla stătea pe un fotoliu chiar în faţa lui. Arăta bine. Avusese mai multă
grijă să se pregătească decât de obicei. Era atrăgătoare, statuară.
— Bună, dragă, exclamă el, auzind imediat cât de fals şi de ascuţit sunase.
Observă pe faţa ei cum sunase.
Privirea îi era fixată asupra lui, cu o rămăşiţă de nedumerire care se transformă rapid în altceva. Mikael Bellman gândi cu febrilitate. Creierul lui absorbea şi procesa date, căutând conexiuni şi trăgând concluzii. Ştia că vârfurile ude nu puteau avea o explicaţie satisfăcătoare. Ea o văzuse pe Isabelle. Şi creierul ei procesa informaţii cu viteza luminii. Aşa funcţionează creierul uman. Cu o logică nemiloasă pe măsură ce asamblează bucăţele de informaţii care brusc ajung să se potrivească. Iar Mikael observă că acel „altceva” înlocuise deja pe deplin nedumerirea.
Certitudinea. Ea îşi plecă privirea, astfel că, atunci când el ajunse aproape, ea se uita drept în mijlocul pieptului lui.
Abia îi recunoscu vocea când ea şopti:
— Deci i-ai primit mesajul un pic prea târziu.
Katrine răsuci cheia în broască şi trase de uşă, dar aceasta era blocată.
Gunnar Hagen interveni şi o zgâlţâi până ce se deschise.
Înăuntru era un aer stătut şi umed.
— Aici, zise Gunnar Hagen. Am lăsat totul neatins de când am folosit camera ultima dată.
Katrine intră prima şi apăsă comutatorul.
