— Bravo lui! Şi bravo vouă. El ştie la fel de multe ca mine despre crimele în serie.

— Eşti sigur că nu ştie mai multe? rosti Katrine cu un început de zâmbet şi o sprânceană ridicată.

Harry râse.

— Bună încercare, Katrine. Bine. Ştie mai multe.

— Doamne, ce s-a întâmplat cu ambiţia ta? îl tachină Katrine.

— Combinaţia dintre voi trei şi Ståle Aune înseamnă cel mai bun start posibil pentru acest caz. Am de ţinut un alt curs, aşa că…

Katrine clătină încet din cap.

— Ce s-a întâmplat cu tine, Harry?

— Lucruri bune, mi s-au întâmplat lucruri bune, răspunse Harry.

— Mesaj recepţionat şi înţeles, zise Beate, ridicându-se. Dar eu tot ţin să te întreb dacă te mai putem consulta din când în când.

Beate văzu că el avea de gând să nege.

— Nu răspunde că nu, se grăbi ea să adauge. Te sun mai târziu.

Trei minute mai târziu, pe coridor, în vreme ce Harry se grăbea spre amfiteatrul în care se adunaseră deja studenţii, lui Beate îi trecu prin minte că poate era adevărat, poate că dragostea unei femei putea salva un bărbat. Atunci se îndoi că, în acest caz, simţul datoriei unei alte femei era suficient să-l readucă pe Harry în ghearele iadului. Numai că asta era sarcina ei. El arăta şocant de fericit şi de sănătos. I-ar fi plăcut să-l lase în pace. Însă ştia că în curând aveau să reapară fantomele colegilor ucişi, iar

 156 

gândul următor fu că nu erau ultimii.

Îl sună pe Harry imediat ce ajunse înapoi în biroul de la subsol.

Rico Herrem se trezi tresărind.

Clipi în întuneric până ce ochii i se putură concentra asupra ecranului alb aflat cu trei rânduri în faţa lui, unde o femeie grasă sugea mădularul enorm al unui cal. Îşi simţi pulsul scăzându-i în intensitate. Nu avea motive de panică, încă era în pescărie; fusese trezit de vibraţia produsă de un nou-venit. Rico deschise gura şi încercă să inspire nişte oxigen din aerul care puţea a transpiraţie, tutun şi ceva ce putea fi miros de peşte, dar nu era. Trecuseră 40 de ani de când în pescăria lui Moen începuse să se vândă o combinaţie originală de peşte relativ proaspăt şi reviste porno relativ noi, pe sub tejghea. După ce Moen vânduse afacerea şi se retrăsese – ca să se poată omorî mai sistematic cu băutura – noii proprietari deschiseseră un cinematograf porno nonstop la subsol. Iar atunci când casetele video şi DVD-urile le luaseră clienţii, proprietarii se specializaseră în procurarea şi prezentarea de filme care nu puteau fi obţinute online, cel puţin nu fără ca poliţia să îţi bată în uşă.

Sunetul era dat atât de încet, încât Rico auzea zgomote de masturbare în bezna din jur. I se spusese că asta fusese şi ideea, de aceea sunetul filmelor era atât de coborât. Rico trecuse de multă vreme de perioada adolescentină de fascinaţie provocată de masturbarea în grup, aşa că nu de aceea era acolo. Nu de aceea venise acolo imediat după eliberare şi stătuse două zile întregi, întrerupte doar de nişte drumuri scurte ca să

mănânce, să-şi descarce intestinele şi să ia băutură. Încă mai avea patru pastile de Rohypnol în buzunar. Trebuia să le facă să dureze mai mult.

Evident, îşi putea petrece restul vieţii în pescărie, însă o convinsese pe maică-sa să-i împrumute 10.000 de coroane, iar până îi rezolva ambasada Thailandei extinderea vizei turistice, pescăria îi oferea întunericul şi anonimatul de care avea nevoie ca să nu fie găsit.

Inspiră din nou, dar parcă aerul era compus doar din azot, argon şi dioxid de carbon. Se uită la ceasul de la mână. Limba luminată era în dreptul orei 6:00. Dimineaţa sau seara? Acolo era mereu întuneric, dar trebuia să fie seară. Senzaţia de sufocare apărea şi dispărea. Nu avea voie să devină claustrofob, nu acum. Nu până ce nu ieşea din ţară. Până ce nu dispărea. Undeva departe, departe de Valentin. Doamne, ce dor îi era de

 157 

celula lui. De securitatea resimţită acolo. De singurătate. De aerul respirabil.

Femeia de pe ecran muncea din greu, dar era nevoită să îl urmeze pe animal în vreme ce acesta se deplasă câţiva paşi înainte, aşa că imaginea se înceţoşă o secundă.

— Bună, Rico.

Rico încremeni. Vocea era joasă, ca o şoaptă, însă sunetul ei îi îngheţă

sângele în vine.

— Vanessa’s Friends. Un clasic adevărat din anii 1980. Ştiai că Vanessa a murit în timpul filmărilor? Călcată în picioare de o iapă. Crezi că a fost vorba de gelozie?

Rico dădu să se răsucească, dar fu oprit de o mână care îi strângea partea de sus a gâtului ca într-un cleşte. Încercă să ţipe, dar o altă mână

înmănuşată i se aşezase deja peste gură şi nas. Rico inspiră mirosul aspru de lână udă.

— A fost dezamăgitor de uşor să te găsesc. Cinematograful perverşilor.

Destul de evident, nu crezi? Mai mult, îţi luminează ţeasta roşie mai tare decât un far. Se pare că eczema ta nu prea se simte bine în aceste clipe, Rico. Se intensifică în perioade de stres, nu-i aşa?

Un chicotit scurt. Mâna de peste gură îşi slăbi apăsarea, astfel că Rico putu să inspire nişte aer. Se simţea miros de praf de cretă şi unsoare de schiuri.

— Umblă nişte zvonuri că ai discutat cu o poliţistă la Ila, Rico. Aveaţi ceva în comun?

Mănuşa de lână de pe gura lui se îndepărtă. Rico inspiră cu nesaţ în vreme ce limba i se plimba prin gură ca să descopere salivă.

— N-am spus nimic, icni el. Jur. De ce aş fi făcut-o? Oricum ieşeam în câteva zile.

— Pentru bani.

— Dar am bani!

— Ţi-ai cheltuit toţi banii pe pastile, Rico. Pun pariu că ai şi acum câteva pastile în buzunar.

— Nu glumesc! Plec în Thailanda poimâine. Nu vei avea nicio problemă

din partea mea, promit.

Rico îşi dădea seama că vorbele lui sunau ca ruga unui om încremenit de spaimă, dar nu-i păsa. Chiar era încremenit.

 158 

— Relaxează-te, Rico. N-am de gând să-i fac nimic omului meu cu tatuajele. Ai încredere în cineva pe care l-ai lăsat să-ţi înfigă ace în piele.

Nu crezi?

— Tu… poţi avea încredere în mine.

— Bine. Pattaya sună bine.

Rico nu răspunse. Nu spusese că avea să plece în Pattaya. Cum de…?