Primele raze ale soarelui luceau pe apa râului Drammen. Ceva îi străfulgerase în minte – câteva secunde n-a mai fost acolo, nu-i auzea, nu vedea decât râul din spatele lor. Câteva secunde fusese singură, gândindu-se că Anton nu fusese niciodată alesul. Nu-şi întâlnise niciodată
alesul. Iar cel cu care se alesese, Anton, o înşelase în acelaşi an în care se căsătoriseră. El nu aflase niciodată că ea ştiuse. Ar fi avut prea mult de pierdut dacă el ar fi aflat. Iar acum probabil că el ar fi avut o altă aventură.
Avea aceeaşi expresie de normalitate exagerată pe chip când a găsit aceleaşi scuze jalnice. Ture suplimentare impuse. Ambuteiaj pe drumul spre casă. Telefon mobil închis pentru că rămăsese fără baterie.
Erau doi. Un bărbat şi o femeie, ambii în uniforme fără pată sau încreţitură. Ca şi cum uniformele abia fuseseră îmbrăcate după ce fuseseră scoase din dulap. Priviri serioase, aproape înfricoşate. Îi spuneau fru Mittet. Nimeni altcineva nu îi mai spunea aşa. Oricum, ea n-ar fi apreciat formula de politeţe. Era numele lui şi regretase de multe ori că îl luase.
Cei doi tuşiră. Aveau să-i spună ceva. Atunci ce mai aşteptau? Ea ştia deja. Îi spuseseră deja totul feţele alea tragice şi expresiile idioate. Era furioasă. Atât de furioasă că îşi simţea faţa încreţindu-se, deformându-se într-un chip al cuiva în care ea nu dorea să se transforme, cineva obligat să
joace un rol în această tragicomedie. Cei doi spuseseră ceva. Ce o fi fost?
Vorbiseră în norvegiană? Cuvintele n-aveau sens.
Nu, nu dorise niciodată să-l aibă pe ales. Şi nu dorise niciodată să-i poarte numele. Până acum.
141
15
Volkswagenul Sharan se ridica încet în cercuri către cerul albastru. Ca o rachetă deplasându-se cu viteză de melc, îşi zise Katrine, uitându-se la apa care şiroia din portierele şi botul maşinii zdrobite, dizolvându-se în picături şi lucind în soare pe drumul în jos către râu.
— Am ridicat maşina aici sus şi data trecută, zise ofiţerul de la poliţia locală.
Stăteau lângă joagărul abandonat, cu vopseaua roşie scorojită şi storurile de lemn rupte la ferestrele mici. Iarba ofilită era întinsă ca o freză
tip Hitler, pieptănată după cum bătuse ploaia în noaptea precedentă. În zonele umbrite se vedeau petice cenuşii de zăpadă mocirloasă. O pasăre migratoare care se întorsese prea devreme ciripea vesel, iar râul gâlgâia mulţumit.
— Însă asta era înţepenită între doi bolovani, am putut-o ridica mai uşor drept în sus.
Katrine se uită în josul râului. Deasupra joagărului era un baraj unde apa se furişa printre imenşii bolovani cenuşii care îmbrăţişaseră vehiculul.
Văzu soare-le sclipind pe fragmentele de sticlă împrăştiate. Apoi privirea îi fu atrasă de peretele vertical de stâncă. Granit de Drammen. Părea mai degrabă un concept comercial. Văzu spatele camionetei şi macaraua galbenă ieşind în afară peste marginea prăpastiei. Spera ca cineva să fi calculat corect raportul dintre greutatea vehiculului tras şi forţa de tracţiune a macaralei.
— Dacă sunteţi detectivi, de ce nu sunteţi acolo sus cu ceilalţi? întrebă
poliţistul care îi lăsase să treacă prin cordonul de securitate după ce le examinase atent legitimaţiile.
Katrine ridică din umeri. Nu putea spune că ei patru veniseră să vadă ce pot descoperi, însă erau obligaţi să păstreze distanţa faţă de unitatea oficială de investigaţie.
— Putem vedea ce avem nevoie de aici, răspunse Beate Lønn.
Mulţumim că ne-aţi lăsat să ne uităm.
— Nicio problemă.
Katrine Bratt îşi închise iPadul încă logat la site-ul închisorilor norvegiene, după care se grăbi să-i ajungă din urmă pe Beate Lønn şi Ståle
142
Aune, care trecuseră deja de cordon şi se întorceau către maşina Volvo Amazon veche de peste patru decenii a lui Bjørn Holm. Proprietarul veni coborând panta abruptă de pietriş şi îi prinse în dreptul maşinii vechi, fără
aer condiţionat, airbaguri sau închidere centralizată, însă împodobită cu două dungi vopsite peste capotă, acoperiş şi portbagaj. Din respiraţia grea a lui Holm, Katrine trase concluzia că el cu greu ar mai fi putut trece de baremele curente de admitere la PHS.
— Ei bine? întrebă Beate.
— Faţa este parţial zdrobită, dar au identificat corpul ca aparţinând lui Anton Mittet, zise Holm, scoţându-şi căciula rasta şi folosind-o ca să-şi şteargă sudoarea de pe faţa rotundă.
— Mittet, făcu Beate. Bineînţeles.
Ceilalţi se întoarseră spre ea.
— Un ofiţer local. A preluat de la Simon cazul din Maridalen. Îţi aminteşti, Bjørn?
— Nu, răspunse Holm, fără urmă de jenă pe chip.
Katrine presupuse că omul se obişnuise cu ideea că şefa lui venea de pe Marte.
— Era în echipa din Drammen şi a fost implicat tangenţial în anchetarea crimei precedente de aici.
Katrine clătină uimită din cap. Una era ca Beate să reacţioneze imediat ce în sistem apăruse mesajul despre o maşină căzută în râu şi le ceruse să
vină în Drammen, ştiind că acolo fusese omorât René Kalsnes cu câţiva ani înainte. Şi complet altceva era să ţină minte numele unui om din Drammen care fusese tangenţial implicat în anchetă.
— Era uşor de ţinut minte deoarece a comis o gafă enormă, continuă
Beate, după ce în mod clar o observase pe Katrine. A păstrat tăcerea în privinţa unui baston pe care l-a găsit, deoarece s-a temut că proba va implica forţele de poliţie. Au spus ceva despre cauza probabilă a morţii?
— Nu, răspunse Holm. E destul de clar că putea fi omorât de prăbuşire.
