Informaţiile de contact pentru văduva lui Anton Mittet, Laura, erau tot acolo.

Katrine ezită, apoi formă numărul. Vocea femeii care îi răspunse părea obosită, amorţită de pastile. Katrine se prezentă şi apoi puse întrebarea.

— Gumă de mestecat? repetă rar Laura. Nu, el nu mesteca niciodată

gumă. Bea cafea.

— A mai condus maşina cineva care să fi mestecat…

— Nimeni nu conducea maşina în afară de Anton.

— Mulţumesc, zise Katrine.

 176 

19

Era seară şi ferestrele de la bucătăria casei galbene de lemn din Oppsal, unde Beate Lønn tocmai încheiase conversaţia zilnică cu fiul ei, erau puternic luminate. După aceea vorbise cu soacra şi convenise ca, dacă

băiatul continuă să aibă temperatură şi să tuşească, să-i amâne plecarea spre casă cu câteva zile. Socrilor le-ar fi plăcut să-l mai aibă alături în Steinkjer. Beate desfăcu pachetul cu saci de plastic de sub chiuvetă şi tocmai aranja un sac într-unul dintre coşurile albe de gunoi când sună

telefonul. Era Katrine, care nu pierdu deloc timpul cu dulcegării.

— Sub scaunul şoferului din maşina lui Mittet era o bucată de gumă de mestecat.

— Aha…

— A fost scoasă, dar n-a fost trimisă la testare ADN.

— Nici eu n-aş fi trimis-o dacă era sub scaunul şoferului. Era scaunul lui Mittet. Uite ce e, dacă s-ar testa toate cele găsite la locul unei crime, timpii de aşteptare a rezultatelor ar…

— Dar Ståle avea dreptate, Beate! Oamenii nu-şi lipesc gumă de mestecat sub propriile mese din sufragerie. Sau în propriile maşini.

Conform nevestei lui Mittet, el nici măcar nu mesteca gumă. Şi nimeni altcineva nu-i conducea maşina. Cred că persoana care a lăsat guma se apleca peste scaunul şoferului când a lăsat-o acolo. Conform raportului, criminalul a stat pe scaunul pasagerului şi s-a aplecat peste Mittet ca să-i prindă mâinile de volan. Maşina a căzut în râu, dar aşa cum spune Bjørn, poate că ADN-ul din salivă…

— Da, ştiu unde vrei să ajungi, o întrerupse Beate. Va trebui să suni pe cineva din echipa de anchetatori a lui Bellman.

— Dar nu înţelegi? ripostă Katrine. Chestia asta ne-ar putea conduce direct la criminal.

— Ba da, înţeleg, singurul loc unde ne-ar putea conduce ar fi direct în iad. Ni s-a luat cazul, Katrine.

— Pot să trec pe la unitatea de depozitare a probelor ca să trimit guma de mestecat la testare. Să confrunt rezultatele cu registrul de probe. Dacă

nu se potriveşte nimănui, atunci rămâne aşa. Dacă există o potrivire, am rezolvat cazul. Nimeni nu va scoate o vorbă despre cum am reuşit. Da,

 177 

sunt egoistă. Măcar o dată am putea fi remarcate pentru succes, Beate.

Tu şi cu mine. Femeile. Şi o merităm, pentru numele lui Dumnezeu.

— Da, e tentant ce spui şi nu distruge munca nimănui altcuiva, dar…

— Fără dar! Măcar o dată ne putem lua libertatea de a ne folosi propriile coate. Sau ai chef să-l vezi pe Bellman stând acolo cu zâmbetul ăla de înfumurat şi primind laudele pentru munca noastră?

Tăcere. O tăcere îndelungată.

— Spui că nimeni nu trebuie să ştie nimic, rosti Beate într-un târziu.

Dar toate comenzile de scoatere de probe din arhivă în scop de căutare de indicii trebuie înregistrate la biroul de cereri. Dacă se descoperă că ne-am vârât nasul în dosarul Mittet, nu va trece multă vreme până ce o notă de informare va ateriza pe biroul lui Bellman.

— Hmm, te-am auzit. Numai că, în afară de cazul că îmi joacă memoria feste, şefa Krimteknisk – care uneori trebuie să analizeze probe în afara programului de lucru al celor de la arhiva de probe – dispune de propria cheie.

Beate gemu zgomotos.

— Promit să nu-ţi fac necazuri. Ascultă, mă reped până la tine chiar acum, împrumut cheia, găsesc guma de mestecat, tai o bucăţică, pun totul frumos la loc şi mâine-dimineaţă va fi analizată la Institut. Dacă cei de acolo întreabă, le spun că e pentru alt caz. Da? E bine?

Şefa Krimteknisk cântări în minte argumentele pro şi contra. Nu era greu de luat o decizie. Nu era deloc bine. Inspiră adânc.

— Cum spunea Harry, reluă Katrine, ia naibii taurul de coame, pentru numele lui Dumnezeu!

Rico Herrem era în pat şi se uita la televizor. Ceasul arăta ora 5:00

dimineaţa, însă el pierduse şirul orelor şi nu putea să doarmă. Ce vedea acum era o reluare a unui program din ziua anterioară. Un varan imens căuta ceva pe o plajă. Limba lungă a şopârlei ieşi, se învârti în jur şi apoi reveni la loc. Şopârla urmărea un bivol de apă pe care în aparenţă îl muşcase fără să-l rănească serios. Animalul urmărea prada de câteva zile.

Rico oprise sonorul, aşa că auzea doar sunetul aparatului de aer condiţionat, care nu reuşea să răcească suficient camera de hotel. Rico simţise deja fiorii strănuturilor în timpul zborului. Ceva clasic. Aer condiţionat şi haine de vară pe drumul către o ţară caldă şi orice vacanţă

 178 

devine o nenorocire cu dureri de cap, nas congestionat şi febră. Însă Rico avea timp, nu trebuia să revină acasă pentru multă vreme. De ce ar fi făcut-o? Era în Pattaya, paradisul tuturor perverşilor şi criminalilor fugari.

Tot ce dorea el se găsea acolo, dincolo de uşa hotelului. Prin plasa de protecţie contra ţânţarilor auzea zgomotele traficului şi voci care vorbeau într-o limbă străină. Thailandeză. Nu pricepea o boabă. Nici n-avea nevoie.

Cei de afară erau acolo pentru el, şi nu invers. Îi văzuse când şoferul îl adusese cu maşina de la aeroport. Stăteau aliniaţi în faţa barurilor. Tinerii.

Cei foarte tineri. Mai încolo pe alei, în spatele tăvilor din care vindeau gumă de mestecat, cei mult prea tineri. Care aveau să fie acolo când el o să-şi revină. Ascultă sunetul valurilor, chiar dacă ştia că hotelul ieftin în care se cazase era la mare distanţă de plajă. Însă şi valurile erau acolo şi îl aşteptau. Ele şi soarele arzător. Şi băuturile şi ceilalţi farangi aflaţi acolo cu aceeaşi misiune şi care îi puteau oferi ponturi despre cum să se descurce. Şi despre varanul uriaş.

În noaptea anterioară îl visase din nou pe Valentin.

Rico întinse mâna după sticla cu apă de pe noptieră. Apa avea acelaşi gust ca saliva din gura lui, de moarte şi boală.

Odată cu micul-dejun, de care abia se atinsese, primise şi ziare norvegiene vechi de două zile. Nu scria nimic despre vreo arestare a lui Valentin. Nici nu era greu de presupus motivul. Valentin nu mai era acelaşi Valentin.

Rico se întrebase dacă era bine să le spună. Să sune şi să dea de poliţista aia, Katrine Bratt. Să-i spună că se schimbase. Rico observase că, acolo unde se afla, puteai face aşa ceva contra câtorva mii de coroane norvegiene, la o clinică privată. Să o sune pe Bratt şi să-i lase un mesaj anonim că Valentin fusese văzut în apropriere de pescărie şi că suferise o operaţie estetică masivă. Fără să ceară nimic în schimb. Doar ca să-i ajute să-l prindă. Să se ajute singur să doarmă noaptea fără să îl viseze pe el.

Şopârla uriaşă se ghemuise la câţiva metri de locul unde bivolul se aşezase pe nămolul răcoros, în aparenţă neafectat de apropierea monstrului carnivor, lung de trei metri, care îl pândea.