motorul când un deget osos bătu în geamul din faţă, la Beate.
Aceasta scoase un geamăt şi coborî geamul portierei.
— Roger Gjendem, zise ea. Aftenposten are şi întrebări la care să pot răspunde că nu comentez?
— E al treilea poliţist omorât, rosti icnind individul, determinând-o pe Katrine să tragă concluzia că, din punctul de vedere al condiţiei fizice, Bjørn Holm îşi întâlnise inferiorul. Aveţi vreo pistă?
Beate Lønn rânji.
— N-U C-O-M… rosti Roger Gjendem pe litere, prefăcându-se că
notează în carneţelul lui. Am ţinut şi noi ochii deschişi. Am aflat diverse lucruri mărunte. Un proprietar de garaj spune că Mittet a trecut pe la el târziu azi-noapte. Crede că era singur. Asta înseamnă…?
— Nu…
— …comentezi. Cred că şeful vostru va trebui să vă oblige să purtaţi arme încărcate la voi de acum înainte.
Beate ridică o sprânceană.
— Ce vrei să spui?
— Arma din torpedoul maşinii lui Mittet.
Gjendem se aplecă şi le aruncă o privire suspicioasă celorlalţi, ca să
145
vadă dacă aflaseră o astfel de informaţie de bază.
— Gol, deşi era o cutie cu cartuşe acolo. Dacă ar fi avut arma încărcată, poate că şi-ar fi salvat viaţa.
— Ştii ceva, Gjendem? replică Beate. Poţi să adaugi puncte câte vrei după primul răspuns pe care l-ai primit. De fapt, aş prefera să nu menţionezi această întâlnire nimănui.
— De ce?
Motorul se trezi la viaţă.
— O zi bună, Gjendem.
Beate începu să ridice geamul portierei, însă nu suficient de repede ca să evite următoarea întrebare.
— Vă lipseşte ştiţi-voi-cine?
Holm eliberă ambreiajul.
Katrine se uită cum Roger Gjendem se micşorează în oglinda retrovizoare.
Aşteptă să treacă de Liertoppen ca să rostească ce gândeau cu toţii.
— Gjendem are dreptate.
— Da, oftă Beate. Dar el nu mai e disponibil, Katrine.
— Ştiu, dar trebuie să încercăm!
— Să încercăm ce anume? întrebă Holm. Să dezgropăm un om declarat mort şi îngropat?
Katrine se uită la şirul monoton de copaci pe lângă care treceau, amintindu-şi cum zburase odată cu un elicopter de poliţie deasupra acestei zone, regiunea cea mai dens populată a Norvegiei, şi cum o şocase faptul că până şi într-o asemenea regiune existau atât de multă sălbăticie şi atâtea păduri. Că până şi aici casele erau doar nişte punctuleţe în noapte, iar şoseaua asfaltată, doar o dâră îngustă în bezna de nepătruns.
Că era imposibil să vezi totul. Că trebuia să fii capabil să miroşi. Să asculţi.
Să ştii.
Aproape că ajunseră în Asker călătorind într-o tăcere atât de deplină, încât nimeni nu uitase întrebarea, când Katrine răspunse:
— Da!
146
16
Katrine Bratt traversă piaţa deschisă din faţa Chateau Neuf, sediul Societăţii Studenţilor din Norvegia. Petreceri mişto, muzică bună, dezbateri încinse. Aşa îşi amintea ea locul. Iar printre toate acestea îşi dădeau examenele.
Îmbrăcămintea se schimbase surprinzător de puţin de când fusese ea acolo: tricouri, pantaloni lăsaţi, ochelari de tocilar, geci retro Puffa şi de armată, stilul încrezător încercând să camufleze nesiguranţa, mediocrul oportunist care trecea drept leneşul deştept, teama de eşec socioprofesional. În orice caz, tipii de acolo erau bucuroşi că nu se numărau printre amărâţii din cealaltă parte a pieţei, adică exact acolo unde se îndrepta Katrine.
Unii dintre aceştia veneau spre ea dinspre poarta ca de închisoare din faţa curţii colegiului: studenţi în uniforme negre de poliţie care păreau mereu puţin prea largi, oricât de bine erau ajustate pe trup. De la depărtare, Katrine îi putea identifica pe boboci, care arătau ca şi cum abia dacă ocupau partea centrală a uniformei, iar caschetele le tot cădeau pe frunte. Asta fie ca să-şi ascundă propria insecuritate, fie ca să evite privirile uşor dispreţuitoare sau chiar compătimitoare ale studenţilor din cealaltă parte a pieţei, studenţii adevăraţi, liberi, independenţi, critici, cu gândire de intelectual. Cei care zâmbeau pe sub claia lungă şi unsuroasă
de păr, care zăceau pe trepte la soare, exaltaţi în leneveala lor, inhalând cu nesaţ ceea ce ştiau prea bine că studenţii de la poliţie considerau că
