Nimic.

— Arnold? întrebă el cu voce tare.

Niciun răspuns. Era obişnuit să aibă acea aripă din clădirea NHS doar pentru sine la o asemenea oră târzie. Bineînţeles că putea fi un om de la curăţenie care uitase ceva. O privire rapidă aruncată asupra ceasului de mână îi confirmă că nu era seară, ci noapte de-a binelea. Harry privi în stânga teancului de teme necorectate de pe birou. Cei mai mulţi studenţi tipăriseră temele pe hârtia aspră reciclată de la bibliotecă, o hârtie atât de prăfuită că Harry ajungea acasă cu buricele degetelor galbene, ca de nicotină, iar Rakel îi cerea să şi le spele imediat.

Privi afară pe fereastră. Luna era sus, pe cer, mare şi rotundă, reflectându-se în geamurile şi pe acoperişurile clădirilor dinspre Kirkveien şi Majorstuen. Spre sud văzu silueta verzuie, lucitoare a clădirii KPMG de lângă cinematograful Colosseum. Priveliştea nu era magnifică, frumoasă, nici măcar pitorească. Însă aparţinea oraşului în care trăise şi lucrase în cea mai mare parte a vieţii lui. În Hong Kong existaseră dimineţi când îşi punea un pic de opiu într-o ţigară şi urca pe acoperişul Chungking, ca să

vadă răsăritul. Stătea acolo în întunericul nopţii dorindu-şi ca oraşul care urma să se trezească în curând să fi fost al lui. Un oraş modest, cu clădiri joase şi faţade decojite de vreme, în loc de acei coloşi intimidanţi din oţel.

Dorindu-şi să fi văzut coamele deluroase blânde şi verzi din Oslo, în loc de versanţii brutali şi abrupţi din Hong Kong. Să fi auzit sunetele roţilor şi frânelor de tramvai sau sunetul feribotului de Danemarca intrând în fiord şi anunţându-şi sosirea cu sirena, fericit că şi în acea zi reuşise să

traverseze marea între Frederikshavn şi Oslo.

Harry se uită la hârtiile centrate în mijlocul fasciculului lampei de citit, singura sursă de lumină din încăpere. Ar fi putut, bineînţeles, să ia totul cu el în casa din Holmenkollveien. Cafea, un radio în fundal, mirosul reavăn

 183 

venind printr-o fereastră deschisă. Decisese mai demult să nu mai mediteze asupra motivului pentru care prefera să stea singur acolo, şi nu acasă. Probabil că în sinea lui bănuia care era răspunsul. Că în acea casă

nu era singur. Nu în totalitate. Fortăreaţa din lemn negru, cu trei zăvoare montate pe uşă şi sprinklere în faţa tuturor ferestrelor încă nu reuşea să

ţină monştrii departe. Fantomele stăteau în colţurile întunecate ale casei, urmărindu-l prin găvanele pustii ale ochilor. Telefonul îi vibră în buzunar. Îl scoase şi văzu textul de pe ecranul iluminat. Era de la Oleg şi nu conţinea litere, ci doar cifre. 665625. Harry zâmbi. Evident că era departe de legendarul record mondial la Tetris al lui Stephen Krogman din 1999, de 1.648.905 puncte, însă Oleg depăşise cu mult cele mai bune scoruri înregistrate de Harry la acest joc de computer deja învechit. Ståle Aune spusese că exista o linie de demarcaţie între recordurile la Tetris care erau impresionante şi cele care deveneau doar triste. Şi că Oleg şi Harry trecuseră acea linie de demarcaţie cu multă vreme în urmă. Însă nimeni altcineva nu mai avea habar de cealaltă linie pe care o trecuseră amândoi.

Cea care ducea la moarte şi înapoi. Oleg pe un scaun lângă patul lui Harry.

Harry cuprins de febră, în vreme ce trupul lui se lupta cu ravagiile provocate de gloanţele trase de Oleg, Oleg plângând în vreme ce trupul îi tremura ca varga. Nu îşi spuseseră multe, însă Harry îşi amintea vag că se ţineau de mână atât de strâns, încât la un moment dat strânsoarea devenise dureroasă. Iar acea imagine a doi bărbaţi care se ţineau unul pe celălalt, nevrând niciunul să dea drumul strânsorii, avea să îl însoţească

pentru totdeauna pe Harry.

Ca răspuns, Harry tastă O să revin. Un răspuns de trei cuvinte la un număr. Era suficient. Suficient ca să ştie că cealaltă fiinţă era acolo, chiar dacă următoarea dată când aveau să se revadă fizic putea fi peste săptămâni bune. Harry îşi puse la loc căştile şi căută melodiile pe care i le trimisese Oleg. Trupa se numea Decemberists şi era mai mult pe gustul lui Harry decât al lui Oleg, care prefera chestii mai dure. Harry auzi sunetul pur şi singuratic al unei chitare Fender, un sunet doar amplificat electronic, şi nu creat de o cutie de rezonanţă, sau poate creat de o cutie falsă de rezonanţă, şi se aplecă asupra următoarei foi de hârtie. Studentul respectiv scria că, după o creştere bruscă a ratei criminalităţii în anii 1970, cifrele se stabilizaseră la un nou nivel, mai ridicat. În Norvegia se înregistrau aproximativ 50 de crime pe an, aproape una pe săptămână.

 184 

Harry constată că aerul devenise închis şi trebuia să deschidă o fereastră.

Studentul amintea că rata de rezolvare a crimelor era de circa 95%. Şi trăgea concluzia că existau aproape 50 de crime nerezolvate în ultimii 25

de ani. Şi 75 în ultimii 30 de ani.

— Nu, 58.

Harry tresări violent pe scaun. Vocea ajunse la creierul lui înaintea mirosului de parfum. Doctorul îi explicase că la el simţul mirosului – sau mai exact celulele olfactive – fusese afectat de ani de fumat şi consum masiv de alcool. Însă nu din acest motiv avu el nevoie de un minut ca să

identifice aroma. Parfumul se numea Opium, fusese creat de Yves Saint Laurent, şi se găsea în baia din casa din Holmenkollveien. Îşi smulse căştile de la urechi.

— Sunt 58 în ultimii 30 de ani, zise fata.

Se machiase. Îşi pusese pe ea o rochie roşie şi era în picioarele goale.

— Însă statisticile Kripos nu-i includ şi pe cetăţenii norvegieni ucişi în străinătate. Pentru asta trebuie folosite cifrele de la Statistics Norway. Iar cifra de acolo este 72. Ceea ce înseamnă că rata de rezolvare a cazurilor în Norvegia e mai mare. O cifră pe care şeful poliţiei o foloseşte regulat în comunicare.

Harry îşi împinse scaunul mai departe de ea.

— Cum ai intrat?

Silje Gravseng se urcă pe marginea biroului.

— Sunt şefa clasei. Am chei. Însă ideea e că majoritatea crimelor din străinătate sunt asalturi la persoană, aşa că putem presupune că făptaşii nu îşi cunosc victimele.

Harry îi văzu genunchii bronzaţi şi coapsele pe sub marginea rochiei, care se ridicase. Probabil că fata fusese recent în vacanţă.

— Iar pentru acest gen de crimă, rata de rezolvare din Norvegia e mai mică decât cea din ţările cu care ar trebui să ne comparăm. De fapt, este înspăimântător de mică.

Îşi înclinase capul pe un umăr, aşa că părul blond şi umed îi cădea peste faţă.

— Da? făcu Harry.

— Da. De fapt, sunt doar patru detectivi în Norvegia cu o rată de rezolvare de 100%. Iar tu eşti unul dintre ei…

— Nu sunt sigur că e corect, replică Harry.

 185 

— Ba da.

Fata îi zâmbi, mijind ochii de parcă s-ar fi ferit de razele soarelui. Îşi legăna picioarele ca şi cum ar fi stat pe marginea unei ambarcaţiuni. Îl privea drept în ochi ca şi cum avea impresia că aşa i-ar fi putut scoate lui ochii din orbite.

— Ce cauţi aici aşa de târziu? întrebă Harry.

— Am făcut nişte exerciţii în sala de fitness.

Fata arătă spre rucsacul de pe podea şi îşi flexă braţul drept, ca să i se vadă bicepsul pronunţat. Harry îşi aminti că instructorul de lupte spusese că ea era în stare să trântească la pământ mai mulţi băieţi.

— Te antrenezi singură aşa de târziu?

— Trebuie să învăţ cât pot de mult. Dar poate că îmi arăţi tu cum să

dobor un suspect?

Harry îşi privi ceasul.

— Spune-mi, n-ar trebui să fii…

— În pat? Nu pot să dorm, Harry. Mă gândesc mereu la…

Harry o privi. Fata îşi duse un deget la buzele roşii. Harry simţea cum se enervează.

— E bine că îţi foloseşti creierul, Silje. Continuă să o faci. Iar eu o să