— Bună, Harry, zise încetişor Katrine.
— Bună, Katrine, răspunse el fără să se uite la ea.
— Arăţi bine.
— La fel şi tu, zise el, trăgând fermoarul servietei.
— M-ai văzut când am venit?
— Am simţit că ai venit.
Bărbatul îşi ridică privirea. Şi zâmbi. Katrine fusese mereu surprinsă de metamorfoza prin care trecea chipul lui când zâmbea. De felul în care
151
zâmbetul putea alunga expresia dură, obosită şi distantă pe care el o afişa mereu ca pe o a doua natură. De modul în care, brusc, devenea un băiat jucăuş, crescut peste măsură, din care radia soarele. Ca o zi însorită de iulie în Bergen. La fel de binevenită pe cât era de rară şi de scurtă.
— Ce înseamnă asta?
— Că pe jumătate mă aşteptam să apari.
— Ah, da?
— Da. Iar răspunsul e nu.
El îşi băgă servieta sub braţ, urcă treptele în fugă spre ea şi o îmbrăţişă.
Ea îl strânse în braţe, inhalând aroma trupului său.
— Nu la ce anume, Harry?
— Nu, nu mă poţi avea, şopti el în urechea ei. Dar tu ştiai asta, nu?
— Hei! protestă ea, încercând să se elibereze din strânsoarea lui. Dacă
n-ar fi fost Domnişoara Gânganie, mi-ar fi luat mai puţin de cinci minute ca să te am la picioarele mele, dulceaţă. Şi n-am spus că arăţi chiar aşa de bine.
El râse, îi dădu drumul şi Katrine se gândi că n-ar fi fost rău să o mai fi ţinut-o aşa un pic. Nu se hotărâse niciodată dacă îl dorea pe Harry; poate că ideea fusese mereu atât de ireală, încât se abţinuse s-o contureze clar.
Iar cu vremea, devenise o glumă, şi apele deveniseră mocirloase. Pe lângă
asta, el se întorsese la Rakel. Sau la Domnişoara Gânganie, cum o lăsase pe Katrine să o numească, deoarece porecla era atât de absurdă, încât nu făcea decât să sublinieze frumuseţea iritantă a lui Rakel.
Harry îşi frecă bărbia nerasă.
— Hmm, deci dacă nu vrei trupul meu irezistibil, atunci trebuie să fie vorba de… Ştiu! De mintea mea strălucită!
— Nu ai devenit nici mai amuzant cu trecerea anilor.
— Iar răspunsul e tot nu. Ştiai şi asta.
— Ai un birou unde putem discuta?
— Da şi nu. Am un birou, dar nu ca să discutăm dacă te pot ajuta cu cazul de crimă.
— Cazurile de crimă.
— E un singur caz, din câte am fost informat.
— Fascinant, nu?
— Nu mă lua cu de-astea. Am încheiat cu genul ăla de viaţă, ştii bine.
— Harry, cazul ăsta are nevoie de tine. Şi tu ai nevoie de el.
152
De data asta, zâmbetul lui nu-i mai cuprinse şi ochii.
— Am nevoie de un caz de crimă aşa cum am nevoie de o băutură, Katrine. Scuze. Economiseşte timp şi încearcă alternative.
Ea se uită la el, gândindu-se că analogia cu băutura apăruse fără nicio ezitare. Vorbele lui îi confirmau bănuiala că el pur şi simplu se temea. Se temea enorm că, dacă doar ar fi analizat un caz, rezultatul pe plan personal ar fi fost la fel de devastator ca băutura. Nu s-ar fi putut opri; ar fi fost înghiţit şi consumat de caz. Pentru o secundă, o mustră conştiinţa pentru insistenţa ei. Până ce începu să revadă în minte scena crimei.
Craniul zdrobit al lui Anton Mittet.
— Pentru tine nu există alternative, Harry.
— Îţi pot da câteva nume. E un tip cu care am fost la cursul FBI. Pot să-l sun şi…
