Privirea rece a unui ucigaş care ştia cine era ea.

Valentin Gjertsen.

Iar Beate ştiu imediat de ce nu-l recunoscuse instantaneu. Cum reuşise el să rămână ascuns.

Beate Lønn se ridică de pe locul ei. Încercă să iasă, dar fata de lângă ea

 194 

îşi ţinea ochii închişi şi dădea din cap. Beate o înghionti şi fata îşi ridică

iritată privirea.

— Dă-te, rosti Beate pe muteşte.

Fata ridică o sprânceană pensată, dar nu se mişcă.

Beate îi apucă căştile.

— Poliţia. Vreau să cobor.

— Dar suntem în mişcare, zise fata.

— Mută-ţi naibii imediat curul ăla mare şi gras!

Ceilalţi pasageri se întoarseră către Beate. Numai că de data asta ea nu se îmbujoră. Nu mai era fata tăcută. Silueta ei era la fel de minionă, pielea la fel de albă până la transparenţă, părul la fel de lipsit de culoare şi de uscat ca nişte spaghete negătite. Însă acea Beate Lønn nu mai exista.

— Opreşte tramvaiul! Poliţia! Stop!

Îşi croi drum până spre vatman şi spre coborâre. Auzi scrâşnetul frânelor. Ajunse acolo, îi arătă legitimaţia vatmanului şi aşteptă

nerăbdătoare. Tramvaiul se opri cu o ultimă zdruncinătură, astfel că

pasagerii în picioare se înclinară în faţă şi se prinseră bine de ce putură, în vreme ce uşile se deschiseră cu un pocnet sec. Beate ajunse afară cu un salt şi porni în fugă spre celălalt tramvai. Simţi roua dimineţii de pe iarba despărţitoare dintre linii prin materialul subţire al pantofilor. Celălalt tramvai se pusese în mişcare. Auzea zgomotul tot mai tare al roţilor de fier, aşa că alergă cât putu de repede. Nu avea niciun motiv să presupună

că Valentin era înarmat, aşa că n-avea cum să scape dintr-un tramvai plin când ea avea să scoată legitimaţia de poliţie, strigând că e arestat. Asta dacă putea prinde tramvaiul din urmă. Alergarea nu era punctul ei forte.

Aşa îi spusese doctorul care o diagnosticase cu sindrom Asperger. Oamenii ca ea aveau tendinţa să nu se poată coordona fizic.

Alunecă pe iarba udă, dar reuşi să rămână în picioare. Mai avea câţiva metri. Ajunse la capătul tramvaiului. Puse mâna pe el. Ţipă, îşi flutură

legitimaţia, sperând că vatmanul o vede în oglinda retrovizoare. Şi poate că acesta văzuse ceva, vreo navetistă care dormise prea mult, fluturându-şi cu disperare în aer abonamentul. Zgomotul roţilor crescu în intensitate şi vehiculul îşi crescu viteza.

Beate se opri şi se uită după tramvaiul care se îndepărta pe Majorstuen. Se întoarse şi văzu tramvaiul din care se dăduse jos îndreptându-se către Frogner Plass.

 195 

Înjurând printre dinţi, îşi scoase mobilul, traversă şoseaua, se sprijini de gardul terenurilor de tenis şi tastă un număr.

— Holm.

— Eu sunt. Tocmai l-am văzut pe Valentin.

— Da? Eşti sigură?

— Bjørn…

— Scuze. Unde?

— În tramvaiul care trecea pe lângă parcul Frogner, spre Majorstuen.

Eşti la lucru?

— Da.

— E un tramvai cu numărul 12. Află încotro se îndreaptă şi cere să fie oprit. Nu trebuie să scape.

— Bine. O să văd care sunt staţiile şi trimit o descriere a lui Valentin tuturor maşinilor de patrulare.

— Nu-i bine.

— Ce nu-i bine?

— Descrierea. E schimbat.

— Cum adică?

— Chirurgie estetică. Operaţii suficient de radicale încât să se poată

mişca nedepistat prin Oslo, de exemplu. Spune-mi unde a fost oprit tramvaiul şi mă reped acolo şi îl identific.

— Înţeles.

Beate îşi băgă telefonul înapoi în buzunar. Abia atunci remarcă faptul că respira greu. În faţa ei, traficul de dimineaţă se desfăşura ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum faptul că un ucigaş tocmai fusese descoperit n-avea nicio importanţă.

— Ce s-a întâmplat cu ei?

Beate se desprinse de gardul de sârmă şi se întoarse spre vocea răguşită.

Bătrânul se uita la ea cu o privire întrebătoare.

— Unde sunt toţi? repetă el.

Când zări durerea din privirea omului, Beate simţi cum i se pune un nod în gât.

— Crezi că… rosti omul, încercând o lovitură în aer cu racheta, că sunt pe celălalt teren?

Beate dădu încet din cap.