— Da?

— Verifică toate staţiile de aici până la parcul Frogner, vorbeşte cu oamenii care lucrează în magazinele din apropierea lor, întreabă dacă ştiu pe cineva cu descrierea asta. Dis-de-dimineaţă, când oamenii iau tramvaiul, o fac adesea din rutină. Se duc la muncă, la şcoală, la gimnastică, să-şi bea cafeaua la un bar.

— Deci mai avem o şansă, zise Katrine.

— Da, dar fii prudent, Bjørn. Asigură-te că oamenii cu care discuţi nu au de gând să-l avertizeze. Katrine, tu vezi dacă putem primi câţiva ofiţeri care să ia tramvaiul dimineaţa devreme. Pune câţiva oameni în tramvaiele de aici până la parcul Frogner pentru restul zilei, în cazul în care Valentin se întoarce pe aceeaşi rută. Bine?

În vreme ce Katrine şi Bjørn se duseră la poliţişti ca să le aloce sarcini, Beate se uită la geamul tramvaiului. Liniile desenate în aburul condensat dispăruseră. Se vedea un soi de model, oarecum asemănător unei dantele subţiri. O linie verticală urmată de un cerc. După un şir de semne urma altul, formând o matrice pătrată.

Amănuntul nu era în mod necesar important.

Însă, aşa cum obişnuia să spună Harry: „Poate că nu e important sau relevant, însă toate înseamnă ceva. Iar noi începem căutările acolo unde e lumină, unde putem vedea ceva”.

Beate îşi scoase telefonul mobil şi fotografie geamul. După care îşi aduse aminte de ceva.

 201 

— Katrine! Vino încoace!

Katrine o auzi şi lăsă restul instructajului pe seama lui Bjørn.

— Cum a mers azi-noapte?

— Bine, răspunse Katrine. Am luat guma de mestecat pentru a fi analizată în dimineaţa asta. Am înregistrat-o cu numărul unui caz de viol îndosariat. Cei de acolo acordă întâietate omorurilor legate de poliţişti, dar mi-au promis că o vor studia imediat ce va fi posibil.

Beate dădu gânditoare din cap. Îşi plimbă palma peste faţă.

— Şi cât de repede înseamnă asta? Nu ne putem permite ca ceea ce ar putea fi ADN-ul criminalului să ajungă la coada listei de aşteptare doar ca să primim noi laudele.

Katrine îşi înfipse o mână în şold şi se uită la Bjørn, care gesticula în faţa poliţiştilor.

— O cunosc pe una dintre femeile de acolo, minţi ea. O să o sun ca să

grăbesc treaba.

Beate se uită la ea. Ezită. Aprobă.

— Eşti sigură că nu îţi doreai pur şi simplu ca persoana să fie Valentin Gjertsen? întrebă Ståle Aune.

Stătea în picioare lângă fereastră şi se uita la strada aglomerată de dedesubtul clădirii de birouri. La oamenii care se grăbeau încoace şi încolo. La acei oameni care puteau fi, oricare, Valentin Gjertsen.

— Iluziile optice sunt comune printre insomniaci. Cât ai dormit în ultimele 48 de ore?

— O să mă apuc să le număr, răspunse Beate Lønn pe un ton care îl lăsa clar pe Ståle să înţeleagă că nu era nevoie de aşa ceva. Te sun fiindcă

el a desenat ceva pe geamul din tramvai. Ai primit mesajul meu?

— Da, răspunse Aune.

Tocmai începuse o şedinţă de terapie când textul primit de la Beate iluminase ecranul telefonului aflat în sertarul deschis al biroului.

Vezi poza. Urgent. O să sun.

Şi simţise o plăcere aproape perversă când se uitase drept în ochii uimiţi ai lui Paul Stavnes şi îi spusese că era un apel la care trebuia să

răspundă, observând că mesajul subliminal fusese perceput: e mult mai important decât scâncetele tale nenorocite.

— Mi-ai spus odată că voi, psihologii, puteţi analiza scrijeliturile

 202 

sociopaţilor ca să deduceţi ceva despre subconştientul lor.

— Ei bine, am spus probabil că Universitatea din Granada a dezvoltat o metodă de studiere a tulburărilor de personalitate psihopatologică prin artă. Numai că în acest caz indivizilor li se spune ce să deseneze. Iar chestia asta seamănă mai degrabă a scriere decât a desen, zise Ståle.

— Chiar aşa?

— Cel puţin eu văd aici „i”-uri şi „o”-uri. Iar asta e mult mai interesant decât un desen.

— În ce fel?

— Dis-de-dimineaţă, într-un tramvai, fiind pe jumătate adormit, scrierea e guvernată de subconştient. Iar chestia tare cu subconştientul e că acestuia îi plac rebusurile şi codurile. Uneori sunt de neînţeles, alteori sunt uluitor de simple, unele chiar banale. Am avut odată o pacientă care umbla pe unde avea treabă îngrozită de ideea că o să fie violată. Avea un vis recurent în care era trezită din somn de ţeava imensă a unui tanc care intra prin fereastra de la dormitor şi se oprea la piciorul patului. Iar de capătul ţevii atârna un bilet, pe care scria P + N + 15. Poate părea ciudat că nu era în stare să spargă un cod copilăresc de simplu ca ăsta, dar creierul adesea îşi maschează gândurile reale. Din raţiuni de confort, vinovăţie, teroare…

— Ce înseamnă „i”-urile şi „o”-urile?

— Înseamnă că tramvaiele îl plictisesc. Nu-mi supraestima capacitatea, Beate. Am pătruns pe terenul psihologiei când era socotită ca o variantă

bună pentru cei prea proşti ca să ajungă doctori sau ingineri. Lasă-mă să

mă gândesc şi revin. Acum am un pacient.

— Bine.

Aune închise şi se uită din nou în jos, spre stradă. De cealaltă parte, la o sută de metri mai jos, pe Bogstadveien, se afla un salon de tatuaje.

Tramvaiul numărul 11 cobora pe Bogstadveien, iar Valentin avusese un tatuaj. Un tatuaj care putea să-l identifice. Doar dacă nu l-ar fi scos. Sau modificat la un salon de tatuaje. O imagine putea fi radical schimbată

dacă i se adăugau câteva linii simple. Cum ar fi fost să trasezi un semicerc în jurul unei linii verticale pentru a face un D. Sau să trasezi o linie diagonală peste un O ca să-l transformi în Ø. Aune suflă peste geamul ferestrei.

Auzi în spate o tuse iritată.

 203 

Desenă o linie verticală şi un cerc în aburul condensat al respiraţiei, aşa cum văzuse în poza din mesaj.

— Refuz să plătesc taxa completă dacă tu…