— Mi-ar plăcea să văd arma, zise ea încet, văzând cum privirea lui Harry rătăceşte prin living.
Se răsuci. Nu putea vedea nimic acolo în afara unui dulap vechi şi negru.
— N-ai spus cine era tipul, zise Beate.
— Nu e important, replică Harry. E de multă vreme departe de jurisdicţia ta.
Beate dădu din cap.
— Protejezi pe cineva care aproape că ţi-a curmat viaţa.
— Dar căruia îi datorez salvarea ei.
— De-asta îl protejezi?
— Modul în care alegem pe cine să protejăm este adesea un mister, nu crezi?
— Ba da, răspunse Beate. Uită-te la mine. Eu protejez ofiţeri de poliţie.
Cum mă pricep la recunoaştere facială, l-am interogat pe barmanul de la Come As You Are, locul în care un traficant de droguri de-ai lui Asaiev a fost omorât de către un tip înalt şi blond cu o cicatrice care se întindea de la gură la ureche. I-am arătat barmanului nişte poze şi am vorbit cu el. Şi, după cum ştii, memoria vizuală se poate manipula lejer. Martorii nu mai ţin minte ce cred că-şi amintesc. În cele din urmă, barmanul era sigur că
bărbatul din bar nu a fost acel Harry Hole pe care i l-am arătat în poze.
Harry o privi, apoi înclină încet capul.
— Mulţumesc.
— Aveam de gând să spun că nu e nevoie să mulţumeşti, zise Beate, ducând ceaşca la gură. Însă e nevoie. Şi am şi o sugestie cum mi-ai putea mulţumi.
— Beate…
— Eu protejez ofiţeri de poliţie. Ştii bine că pentru mine devine o problemă personală atunci când mor la datorie. Jack. Şi taică-meu.
Beate observă că-şi atinsese inconştient cercelul de la ureche.
Nasturele de la haina de uniformă a lui taică-său, pe care îl remodelase.
— Nu ştim cine va urma, dar am intenţia să fac tot ce pot ca să-l opresc pe nemernicul ăsta, Harry. Orice. Pricepi?
Harry nu răspunse.
163
— Scuze, evident că pricepi, continuă Beate, cu răsuflarea întretăiată.
Tu ai propriii morţi de plâns.
Harry se ridică şi se duse la fereastră. Rămase acolo o vreme înainte de a vorbi.
— După cum ştii, un criminal a venit aici şi a încercat să-i omoare pe Oleg şi pe Rakel. Şi a fost din vina mea.
— Asta s-a petrecut demult, Harry.
— Pentru mine a fost ieri. Mereu va fi ieri. Nu s-a schimbat nimic. Dar încerc oricum. Să mă schimb pe mine însumi.
— Şi cum merge?
Harry ridică din umeri.
— Cu bune şi rele. Ştii că n-am ţinut niciodată minte să-i cumpăr lui Oleg cadou de aniversare? Chiar dacă Rakel îmi amintea cu săptămâni înainte. Era mereu un caz de rezolvat care îmi ocupa mintea. Veneam aici, găseam casa decorată pentru petrecere şi trebuia să plec imediat, folosind mereu acelaşi truc. Spuneam că trebuie să mă duc să-mi cumpăr ţigări, aşa că mă urcam la volan, goneam până la prima benzinărie şi cumpăram câteva CD-uri sau ceva de genul ăsta. Rakel şi cu mine aveam o înţelegere.
Când intram, Oleg stătea acolo, uitându-se cu ochii lui negri şi acuzatori la mine. Însă, înainte de a veni să mă caute de cadou, Rakel se grăbea să mă
îmbrăţişeze, ca şi cum nu mă văzuse de o mie de ani. Iar când mă
înconjura cu braţele, scotea CD-urile sau ce cadou aveam în buzunarul de la spate al pantalonilor, le ascundea şi pleca din cameră în vreme ce Oleg se apuca să mă percheziţioneze. Zece minute mai târziu, Rakel împachetase cadoul, prinsese de el o felicitare, îl aranjase cum trebuia.
— Şi?
— Şi anul ăsta, Oleg a primit un cadou ambalat cum trebuie de la mine.
A spus că n-a recunoscut scrisul de pe felicitare. I-am răspuns că nu l-a recunoscut deoarece era al meu.
Pe chipul lui Beate trecu un zâmbet.
— Ce poveste înduioşătoare. Final fericit şi toate alea.
— Ascultă, Beate. Le datorez acestor oameni totul şi încă mai am nevoie de ei. Şi am noroc că şi ei au nevoie de mine. Ca mamă, ştii prea bine ce fericire şi blestem deopotrivă este să fie nevoie de tine.
