Mia era fericită.

— Atunci ar trebui să examinezi…

— Am făcut-o. Gata cu bucuria. Fiecare milimetru de piele. Am verificat chiar şi traiectul intravenos. Vezi tu, e posibil să injectezi bule de aer şi acolo. Nu am găsit absolut nimic nicăieri.

Ea văzu cum lumina din ochii lui se stinge.

— Scuze, Hole, dar am fost conştienţi că e vorba de o moarte suspectă.

Ea accentuă am fost.

— Acum trebuie să pregătesc următorul curs, aşa că poate…

— Ce zici de un loc unde nu e piele? insistă Hole.

— Poftim?

— Dacă acul a fost introdus în altă parte a corpului? În orificii. Gură, rect, nări, urechi.

— Interesantă idee, dar în nas şi în urechi sunt foarte puţine vase de sânge potrivite pentru aşa ceva. Rectul înseamnă o posibilitate, însă

şansele de a nimeri organe vitale dintr-o astfel de regiune sunt mai mici, plus că trebuie să ştii foarte bine unde să cauţi pe orbeşte o venă. Gura este un loc fezabil, căci are vene cu rută scurtă către creier şi ar duce la o moarte rapidă şi certă, numai că noi verificăm mereu gura. Este plină de membrane mucoase unde o injecţie ar fi provocat umflături uşor de văzut.

Se uită la el. Simţi cum mintea lui căuta în continuare o soluţie, însă în cele din urmă Hole dădu resemnat din cap.

— M-am bucurat să te revăd, Hole. Mai treci dacă crezi că merită să

încerci din nou.

Se întoarse şi se duse către una dintre cuve, unde împinse un braţ

 199 

cenuşiu cu degetele răşchirate în alcool.

— O altă… încercare, îl auzi ea pe Harry mormăind.

Oftă din rărunchi. Foarte enervant om.

— Ar fi putut să încerce altundeva, zise Hole.

— Unde mai exact?

— Ai pomenit de o rută scurtă către creier. Din spate. Ar fi putut masca împunsătura din spate.

— Din spatele a ce…?

Ea se opri. Privi spre locul arătat de el. Închise ochii şi oftă din nou.

— Scuze, zise Harry. Numai că statisticile FBI arată că, în cazurile în care martorilor decedaţi li s-a efectuat autopsia, procentajul de crime creşte de la 78 la 94 la a doua autopsie.

Mia Hartvigsen clătină din cap. Harry Hole. Necaz. Ore suplimentare.

Şansă ridicată de a ţi se freca ridichea pentru erori comise nu din vina ta.

— Aici, rosti Beate Lønn, iar taxiul opri lângă trotuar.

Tramvaiul ajunsese la stopul de la staţia Welhavens Café. În faţa lui era parcată o maşină de poliţie, iar în spate alte două. Bjørn Holm şi Katrine Bratt se sprijineau de Amazonul lui Holm.

Beate plăti şi sări din maşină.

— Ei bine?

— Sunt trei ofiţeri în tramvai şi nimănui nu i s-a permis să plece. Te aşteptam pe tine.

— Pe tramvaiul ăsta scrie numărul 11. Eu am zis numărul 12.

— Numărul se schimbă după intersecţia Majorstuen, dar e acelaşi tramvai.

Beate se duse la uşa din faţă, în care ciocăni cu putere, şi îşi ridică

legitimaţia. Uşa se deschise cu un zgomot sec şi ea urcă. Dădu din cap spre poliţistul în uniformă. Omul ţinea în mână un pistol Heckler & Koch P30L.

— Urmează-mă, zise ea, începând să meargă prin tramvaiul aglomerat.

Cercetă toate feţele în vreme ce îşi croia drum către mijlocul vagonului.

Îşi simţea inima bătând mai repede pe măsură ce se apropia şi văzu semnele rămase în aburul condensat de pe geam. Îi făcu semn ofiţerului înainte de a i se adresa bărbatului de pe scaun.

— Scuză-mă! Da, tu.

Chipul care se întoarse către ea avea o expresie îngrozită şi era plin de

 200 

pistrui înroşiţi de teamă.

— Eu… n-am vrut. Mi-am lăsat acasă abonamentul. Nu se va mai întâmpla.

Beate închise ochii şi înjură printre dinţi. Îi făcu semn ofiţerului să o urmeze. Când ajunseră în capătul vagonului, fără niciun rezultat, Beate îl strigă pe vatman să deschidă uşa de la spate şi coborî.

— Ei bine? întrebă Katrine.

— A dispărut. Întrebaţi pasagerii dacă l-a văzut vreunul. Într-o oră

probabil că vor uita de el, dacă nu cumva au şi uitat. Pentru reamintire, e un bărbat la 40 de ani, înalt de circa 1,8 m, cu ochi albaştri. Însă acum ochii sunt un pic alungiţi. Are părul şaten tuns scurt, pomeţi proeminenţi şi buze subţiri. Şi nimeni să nu atingă geamul pe care scria el. Luaţi amprente şi faceţi fotografii. Bjørn?