 206 

de trupul ei. Inhală aşa cum inhalase în ziua aceea în pescărie. Din mănuşa care mirosea a lână udă şi avea gust de cretă. Praf. Bărbatul cu eşarfă

peste nas şi gură. Nu ca să-şi ascundă faţa. Spori minusculi care zburau prin aer. Poate reuşeam să vă salvăm. Dar în plămâni…

Se chinui să vorbească şi pronunţă cu mare greutate câteva cuvinte.

Trei la număr. Îi trecu prin minte că erau ultimele lui cuvinte. După aceea, ca o cortină care se lasă peste un spectacol jalnic şi chinuit care a durat 42

de ani, un întuneric imens coborî peste Rico Herrem.

Ploaia intensă şi brutală răpăia pe acoperişul maşinii, ca şi cum ar fi încercat să intre în maşină, iar Kari Farstad se înfioră involuntar. Pielea ei era acoperită mereu cu un strat de transpiraţie, însă situaţia avea să fie mai bună la finalul sezonului ploios, cândva în noiembrie. Ar fi vrut să fie acasă, în apartamentul asigurat de ambasadă, căci ura drumurile până în Pattaya, iar acesta nu era primul. Nu-şi alesese cariera ca să aibă de-a face cu scursuri umane. Din contră. Îşi închipuise petreceri cu oameni interesanţi şi inteligenţi, discuţii lejere despre politică şi cultură; se aşteptase la dezvoltare personală şi la o înţelegere mai bună a chestiunilor majore. În locul acestei confuzii care înconjura chestiunile mărunte. Cum era aceea a găsirii unui avocat bun pentru un prădător sexual, care să-i obţină deportarea şi trimiterea la o închisoare norvegiană cu standarde de hotel de trei stele.

La fel de brusc precum pornise, ploaia încetă şi ei goniră mai departe prin norii de abur care se ridicau deasupra asfaltului fierbinte.

— Ce ai zis că a spus Herrem? întrebă secretarul ambasadei.

— Valentin, răspunse Kari.

— Nu, restul.

— A fost neclar. Un cuvânt lung. Poate că au fost două. A sunat ca un termen care are legătură cu o comodă.

— Comodă?

— Ceva de genul ăsta.

Kari privi spre şirurile de arbori de cauciuc plantaţi de-a lungul şoselei.

Voia să meargă acasă. Acasă, în ţara ei.

 207 

23

Harry alerga pe holul PHS, trecând pe lângă pictura lui Frans Widerberg. Ea stătea în cadrul uşii de la sala de sport. Gata de bătălie, în echipament sportiv strâns pe corp. Stătea cu braţele încrucişate, sprijinită

de cadrul uşii, şi-l urmărea cu privirea. Harry fu pe punctul de a o saluta, însă cineva strigă „Silje!” şi ea se duse înăuntru.

Ajuns la etajul întâi, Harry îşi vârî capul pe uşă ca să-l salute pe Arnold.

— Cum a mers cursul?

— Nu prea rău, dar probabil că au dus dorul exemplelor tale terifiante, chiar dacă irelevante, din aşa-numita lume reală, replică Arnold, continuând să-şi maseze piciorul bolnav.

— În fine, mersi că mi-ai ţinut locul, zise Harry zâmbind.

— Nicio problemă. Ce a fost aşa de important?

— A trebuit să mă duc la anatomopatologie. Medicul a fost de acord să

exhumeze cadavrul lui Rudolf Asaiev şi să efectueze o a doua necropsie.

Am folosit statisticile tale de la FBI privitoare la martorii decedaţi.

— Mă bucur că am putut fi de ajutor. Apropo, mai ai un vizitator.

— Doar nu…

— Nu, nici frøken Gravseng, nici vreunul dintre foştii tăi colegi. I-am spus că te poate aştepta în biroul tău.

— Cine…?

— Cred că e cineva cunoscut de tine. I-am dat nişte cafea.

Harry se uită la Arnold. Dădu scurt din cap şi plecă.

Bărbatul care şedea pe scaun în biroul lui Harry nu se schimbase prea mult. Ceva mai multă carne pe oase şi ceva păr alb pe la tâmple. Însă

continua să aibă o tunsoare tinerească, ce făcea să i se potrivească sufixul

„junior”, un costum care părea împrumutat şi aceeaşi privire ageră care putea citi o pagină în patru secunde şi cu ajutorul căreia putea cita fiecare cuvânt din text, dacă era nevoie, într-o instanţă de judecată. Johann Krohn era, pe scurt, replica legii la Beate Lønn, avocatul care câştiga procese chiar şi când adversarul său era legea norvegiană.

— Harry Hole, exclamă cu vocea tinerească, ridicându-se şi întinzând mâna. A trecut ceva vreme, continuă el în engleză.

— Nu suficient de multă, replică Harry, strângând mâna întinsă.

 208 

Apăsă palma lui Krohn cu degetul lui de titan.

— Ai venit mereu cu veşti proaste, Krohn. Cafeaua e bună?

Krohn îi strânse şi el tare mâna. Cu forţă. Carnea în plus însemna probabil masă musculară.

— Cafeaua ta e bună, zise el zâmbind ca un cunoscător. Iar veştile pe care le aduc sunt, ca de obicei, proaste.

— Da?

— Nu am obiceiul de a veni personal, dar am vrut să am o întrevedere între patru ochi înainte de a întocmi vreun document în scris. Povestea se referă la Silje Gravseng, studenta ta.

— Studenta mea, repetă Harry.

— Nu e aşa?

— Dintr-un punct de vedere. În gura ta sună ca şi cum ar fi a mea personal.