Dimpotrivă, ar trezi bănuieli dacă vocea unui poliţist n-ar tremura când primeşte un telefon legat de omorârea unui coleg.
— Pe mine mă îngrijorează mai mult trupele Delta şi cei de la centrul
172
operaţional, zise Katrine.
— Da, ştiu, replică Beate. Se întâmplă prea multe ca să nu atragem atenţia lui Bellman. Hagen îl pune la curent chiar acum.
— Şi ce se va întâmpla cu grupul nostru după ce află?
— Dacă există şansa să reuşim, asta e o chestiune minoră, Katrine, replică Beate, frecându-şi iritată cercelul. Haideţi să ne mişcăm. N-are sens să pierdem vremea pe aici şi să fim văzuţi. Şi nu lăsaţi nimic în urma voastră.
Katrine făcu un pas către uşă, dar încremeni.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ståle.
— Aţi auzit şi voi? şopti ea.
— Ce să auzim?
Katrine ridică piciorul şi se uită la Bjørn cu o privire aspră.
— Zgomot de ceva sfărâmat.
Beate izbucni în râs în timp ce bărbatul îşi scoase cu un oftat profund carneţelul şi se ghemui din nou.
— Măi, să fie…
— Ce?
— Nu sunt firimituri, zise el, aplecându-se mai bine ca să se uite sub masă. E gumă de mestecat uscată. Restul este prins de masă. Probabil că
s-a uscat atât de tare că se fărâmiţează.
— Poate că e guma criminalului? rosti Ståle, căscând. Oamenii îşi lipesc guma de mestecat de scaune în cinematografe şi în autobuze, dar nu şi sub propria masă.
— Interesantă teorie, zise Bjørn, ducând o bucăţică de gumă la fereastră. Recunosc că acum câteva luni am fi putut găsi urme de ADN
într-o astfel de bucată. Numai că asta s-a uscat de tot.
— Haide, Sherlock, rânji Katrine. Mestec-o şi spune-ne ce marcă…
— Ajunge, îi întrerupse Beate. Afară cu voi, chiar acum.
Arnold Folkestad îşi lăsă jos cana cu ceai şi se uită la Harry. Îşi scărpină
barba roşie. Harry îl văzuse culegându-şi ace de brad din barbă, după ce străbătuse cu bicicleta drumul de la căsuţa lui din pădurea aflată ciudat de aproape de centrul oraşului. Însă Arnold subliniase că acei colegi care îl luau peste picior ca fiind activist progresist de mediu din pricina bărbii lungi, a bicicletei şi a casei din pădure se înşelau. Era doar un ciudat căruia
173
îi plăcea liniştea.
— Ar fi bine să-i spui să se abţină, zise Harry. Ar părea mai…
Nu găsi cuvântul potrivit. Nici nu ştia dacă exista. Iar dacă da, atunci era ceva între „corect” şi „mai puţin jenant pentru toţi”.
— Se teme Harry Hole de o fetiţă din primul rând care s-a îndrăgostit de profesorul ei? chicoti Arnold Folkestad.
— Mai corect şi mai puţin jenant pentru toţi.
— Va trebui să rezolvi singur chestia asta, Harry. Ia uite-o…
Arnold dădu din cap spre scuarul din faţa ferestrei cantinei. Silje Gravseng stătea singură la câţiva metri de un grup de studenţi care sporovăiau şi râdeau. Fata se uita spre cer, urmărind ceva cu privirea.
Harry oftă.
— Poate că ar trebui să mai aştept puţin. Statistic, presupun că astfel de îndrăgostiri au durată scurtă de viaţă, în 100% din cazuri.
— Că veni vorba de statistică, zise Folkestad, am auzit că se susţine că
pacientul pe care Hagen îl păzea la Rikshospital a murit din cauze naturale.
— Aşa se spune.
