Katrine închise.

— Nu au descoperit nimic în guma de mestecat, rosti ea, cu ton coborât.

Bjørn şi Beate dădură din cap. Katrine avu impresia că sesizează un soi de uşurare la Beate.

Se auzi o bătaie în uşă.

— Da! strigă Beate.

Katrine se uită fix la uşa de fier, brusc sigură că el era.

Bărbatul înalt şi blond. Care se răzgândise. Şi care venise să-i salveze pe toţi din fundătura în care se găseau.

Uşa de fier se deschise. Katrine înjură în sinea ei. Era Gunnar Hagen.

— Cum merge?

Beate îşi întinse braţele deasupra capului.

— Nici urmă de Valentin în tramvaiele 11 sau 12 în această după-amiază, iar interogările n-au generat nimic interesant. În seara asta avem ofiţeri în tramvai, dar speranţele noastre sunt mai mari pentru mâine-dimineaţă.

— Am evitat întrebările Direcţiei de Investigaţii Criminale legate de folosirea ofiţerilor în tramvaie. Se întreabă ce se petrece şi dacă există

vreo legătură cu omorârea poliţiştilor.

— Zvonurile circulă rapid, zise Beate.

— Un pic prea rapid, replică Hagen. Chestia asta va ajunge la urechile lui Bellman.

Katrine se uita fix la monitor. Tipare. Asta era capacitatea ei forte; aşa reuşiseră să ia urma Omului de zăpadă. Aşadar. 1 şi 0. Două cifre în perechi. Poate zece? O pereche de cifre care e reluată de mai multe ori.

De mai multe ori. De mai multe…

— De aceea, trebuie să-l informez despre Valentin în seara asta.

— Ce va însemna pentru grupul nostru? întrebă Beate.

— Apariţia lui Valentin într-un tramvai nu a fost din cauza voastră. E

evident că trebuia să acţionăm. În orice caz însă, odată cu asta, grupul nostru îşi încheie misiunea. S-a stabilit că Valentin trăieşte şi grupul ne-a

 214 

oferit un suspect principal. Iar dacă nu-l prindem noi, există şansa ca el să

apară la casa din Berg. Acum alţi ofiţeri vor prelua misiunea, oameni buni.

— Cum rămâne cu poli-ti? întrebă Katrine.

— Poftim? replică Hagen, cu voce moale.

— Ståle spune că te apuci să scrii ce îţi trece prin subconştient. Valentin a scris mulţi de zece, unul după altul. O altă modalitate de a spune „mulţi”

e „poli”. Aşa că, poli-ti. Ca în „politi”. Poliţie. Asta ar putea însemna că

vrea să mai omoare ofiţeri de poliţie.

— Despre ce bolboroseşte ea? întrebă Hagen, întorcându-se către Ståle.

Ståle Aune ridică din umeri.

— Încercăm să dăm sens gogoşilor desenate de el pe geamul tramvaiului. Sugestia mea a fost că el scria cuvântul „mori”. Dar dacă se mulţumeşte cumva cu cifre de 1 şi 0? Creierul uman este un labirint în patru dimensiuni. Cu toţii trecem prin asta; nimeni nu cunoaşte calea.

Străbătând străzile către apartamentul de serviciu din Grünerløkka, Katrine nu acorda deloc atenţie vieţii din jurul ei, oamenilor care râdeau emoţionaţi şi se grăbeau să sărbătorească primăvara scurtă, weekendul scurt, viaţa de dinainte de sfârşitul ei. Acum ştia. De ce fuseseră atât de obsedaţi de acel cod idiot. Deoarece sperau cu disperare că lucrurile aveau să conveargă, să capete un înţeles. Dar, mai important, deoarece nu aveau nimic altceva de care să se agaţe. Aşa că băteau şaua unui cal mort.

Privirea ei era fixată pe trotuarul din faţa ei. Tocurile ei ţăcăneau pe asfalt în ritmul incantaţiei pe care o tot repeta în minte: Încă o dată, nemernicule. Loveşte încă o dată.

Harry îi luase părul lung în mână. Încă negru, strălucitor şi atât de des, încât dădea senzaţia că strângi în mână o frânghie făcută colac. Harry trase spre el, dându-i capul pe spate, şi se uită la spatele zvelt şi arcuit, la şira spinării care i se unduia ca un şarpe pe sub pielea lucind de transpiraţie. Împinse din nou. Geamătul ei de răspuns sună ca un mârâit de frecvenţă joasă venind din piept, un sunet furios, de frustrare. Uneori actul lor de dragoste era liniştit, calm, leneş, ca un dans lent. Alteori era ca o luptă. Aşa cum se întâmpla acum. Ca şi cum pofta ei nepotolită alimenta

 215 

o poftă şi mai mare, ca acum; era ca şi cum ai fi încercat să stingi un incendiu cu benzină. Incendiul se extindea, ajungea să iasă de sub orice control, şi adesea el se gândea: Isuse, asta nu se poate sfârşi bine.

Rochia ei zăcea pe podea, lângă pat. Roşie. Era atât de atrăgătoare în roşu, încât părea aproape întruchiparea păcatului. Cu picioarele goale. Nu, nu fusese cu picioarele goale. Harry se aplecă peste ea şi îi inspiră aroma trupului.

— Nu te opri, gemu ea.

Opium. Rakel îi spusese că aroma amăruie provenea de la răşina unui copac din Arabia. Nu, nu era răşină, erau lacrimi. Lacrimile unei prinţese care fugise în Arabia din pricina unei iubiri interzise. Prinţesa Myrrha.

Mirt. Viaţa ei sfârşise în lacrimi, dar Yves Saint Laurent plătea o avere pe fiecare litru de lacrimi.

— Nu te opri, ţine-o…

Ea îi luase mâna şi şi-o apăsase pe gât. El strânse cu prudenţă. Simţi vasele de sânge şi muşchii încordaţi din gâtul ei subţire.

— Mai tare! Mai ta…

Vocea ei se gâtui când el execută ce îi ceruse. Ştiind că acum îi oprise ei fluxul de oxigen către creier. Ea se dăduse în vânt după asta, era ceva ce făcea el şi îi plăcea, pentru că ştia cât de mult îi plăcea ei. Însă ceva era diferit acum. Gândul că ea era în puterea lui. Că-i putea face ce dorea. Se uită la rochia ei. Rochia roşie. Simţi cum ceva creşte în el şi nu se mai poate reţine. Închise ochii şi şi-o imagină pe cealaltă. Stând în patru labe şi întorcându-se încet, uitându-se la el, în vreme ce părul ei îşi schimba culoarea, iar el văzu cine era ea. Ochii ei daţi peste cap şi gâtul plin de vânătăi, care deveniră mai vizibile după ce medicul legist stinse lumina.

Harry îşi dădu drumul şi îşi trase mâna. Însă Rakel ajunsese deja acolo.

Se încordase toată şi tremura ca o căprioară cu o secundă înainte de a atinge solul. După care căprioara muri. Se prăbuşi cu fruntea în saltea şi de pe buze îi ieşi un oftat amarnic. Rămase aşa, îngenuncheată ca într-o rugăciune.