Rico simţi cum greaţa i se accentuează şi îşi coborî picioarele din pat. Îl dureau muşchii. Isuse, asta era o gripă în toată regula.
Se întoarse de la baie simţind cum gâtul îl arde din pricina refluxului de bilă, cu două decizii luate în minte. Avea să se ducă la una dintre clinicile
179
alea ca să obţină nişte medicamente puternice pe care nu le putea obţine în Norvegia. Iar când starea de rău avea să-i treacă, avea să o sune pe Bratt. Să-i dea o descriere a lui Valentin. Ca să poată dormi.
Dădu sunetul mai tare din telecomandă. O voce explica, plină de entuziasm, în engleză, că se crezuse multă vreme că varanul ucidea prin intermediul salivei sale pline de bacterii, pe care o injecta în corpul victimei prin muşcătură, însă recent se descoperise că, de fapt, otrava secretată de glandele şopârlei acţiona prin împiedicarea coagulării sângelui victimei, astfel că aceasta ajungea să sângereze încet până la moarte, chiar şi din pricina unor răni aparent inofensive.
Rico se înfioră. Închise ochii ca să adoarmă. Rohypnol. Ideea îi trecuse prin minte. Anume că starea lui nu se datora gripei, ci sevrajului. Iar Rohypnolul era probabil o pilulă care se găsea în meniul de room-service acolo, în Pattaya. Ochii i se deschiseră larg. Nu putea respira. Preţ de o clipă oribilă, marcată de panică pură, Rico se agită pe pat ca şi cum se lupta cu un atacator invizibil. Aceeaşi senzaţie ca în pescărie; în încăpere nu mai era oxigen! Imediat însă, plămânii lui primiră ce aveau nevoie şi el căzu înapoi pe pat.
Se uită la uşă.
Încuiată.
Nu mai era nimeni acolo. Nimeni. Doar el.
180
20
Katrine urcă dealul la adăpostul nopţii. Luna palidă, anemică, atârna în spatele ei, însă faţada sediului central al poliţiei nu reflecta nimic din lumina slabă a astrului nopţii, ci o înghiţea ca o gaură neagră. Katrine aruncă o privire ceasului compact, profesionist, pe care îl moştenise de la tatăl ei, un poliţist căzut la datorie, cu porecla nimerită de Iron Rafto –
23:15.
Deschise cu greutate uşa frontală cu porticul bizar şi greutatea ei imensă. Ca şi cum suspiciunea generală începea chiar de acolo.
Îi făcu semn cu mâna ofiţerului de gardă, care era ascuns în stânga, dar care o putea vedea. După care descuie uşa către atrium. Trecu pe lângă
recepţia pustie şi se îndreptă spre lift, pe care îl luă până la etajul inferior.
Traversă holul din beton în lumina palidă, auzindu-şi propriii paşi în timp ce asculta atentă dacă mai sunt şi alţii.
În timpul zilei, uşa de fier către arhiva probelor se deschidea către tejghea. Katrine pescui din buzunar cheia de la Beate, o băgă în broască, o răsuci şi deschise uşa. Păşi înăuntru. Ascultă.
După care încuie uşa în urma ei.
Aprinse lumina, ridică secţiunea prinsă în balamale a tejghelei şi păşi în întuneric, atât de dens încât lumina lanternei părea neputincioasă printre şirurile de rafturi largi pline cu cutii confecţionate din plastic semiopac, prin care puteai doar ghici contururile obiectelor dinăuntru. Persoana care răspundea de ceea ce se afla acolo avea probabil o minte ordonată, deoarece cutiile erau aliniate cu asemenea precizie încât laturile lor scurte formau o linie neîntreruptă. Katrine înaintă, citind numerele de pe etichete. Acestea erau numerotate cronologic dinspre stânga camerei, unde luau locul probelor din cazurile cu restricţii de timp imediat ce probele depozitate erau returnate proprietarilor sau distruse.
Aproape că ajunsese la capătul rândului din mijloc când fascicolul lanternei căzu peste cutia căutată de ea. Se găsea pe raftul cel mai de jos şi scârţâi pe podeaua de cărămidă când Katrine o trase afară. Scoase capacul. Conţinutul se potrivea cu cel din raport. O racletă de gheaţă. O
acoperitoare de scaun. O pungă de plastic conţinând câteva fire de păr. O
alta cu nişte gumă de mestecat. Katrine puse jos lanterna, deschise punga,
181
scoase guma cu penseta şi când dădu să taie o bucăţică simţi un curent în aerul stătut.
Îşi privi antebraţul în lumina lanternei şi văzu cum i se ridicase părul.
Apoi îşi înălţă privirea, apucă lanterna şi o îndreptă spre perete. Imediat sub tavan era un chepeng de ventilator încastrat în zid. Dar cum ventilatorul era încastrat, era improbabil ca el să fi pornit ca să genereze ceea ce Katrine era de-acum sigură că fusese o mişcare a aerului.
Ascultă cu atenţie.
Nimic. Absolut nimic. Doar pulsul sângelui în propriile urechi.
Se concentră din nou asupra gumei de mestecat întărite. Tăie puţin cu briceagul pe care îl adusese. După care încremeni.
Se auzise de undeva dinspre uşă, atât de departe încât auzul ei nu reuşi să identifice natura zgomotului. Răsucirea unei chei în broască? Trosnetul tejghelei de la intrare? Probabil că nu era nimic; poate că într-o clădire mare ţi se pare că auzi sunete bizare.
Katrine stinse lanterna şi îşi ţinu respiraţia. Clipi în beznă ca şi cum aşa ar fi putut vedea ceva. Linişte. Linişte ca de…
Încercă să nu se gândească mai departe.
În schimb, căută altceva, o idee care îi încetinea ritmul inimii: oare ce se putea întâmpla cel mai rău?
Să fie prinsă când îşi depăşea atribuţiile şi să fie toţi pedepsiţi? Poate să
fie trimisă pachet acasă, în Bergen? O perspectivă neplăcută, dar nu chiar un motiv bine întemeiat ca inima să-i bată nebuneşte.
Aşteptă, ascultând.
Nimic.
Şi iarăşi nimic.
Atunci îşi dădu seama. Beznă. Dacă ar fi intrat cineva acolo, evident că
