— FBI a efectuat câteva studii statistice în privinţa asta. Au cercetat toate cazurile în care martorul-cheie al procuraturii a murit în perioada dintre convocarea oficială în calitate de martor şi începutul procesului, în dosarele grave, în care cei acuzaţi se confruntau cu o posibilă sentinţă de peste zece ani, martorii au murit din cauze aşa-zis nenaturale în 78% din cazuri. Statistica a condus la deshumarea câtorva cadavre şi refacerea autopsiei, după care cifra a crescut la 94%.
— Şi ce dacă?
— 94% înseamnă mult, nu crezi?
Harry se uită spre piaţă. Silje continua să privească cerul.
Înjură printre dinţi şi îşi bău restul de cafea.
Balansându-se pe unul dintre scaunele rotative din biroul lui Bellman, Gunnar Hagen se uită surprins la şeful poliţiei. Hagen tocmai îi povestise despre micul grup de lucru înfiinţat contra instrucţiunilor şefului şi despre planul de a stabili o capcană în Berg. Surpriza venea din faptul că obişnuita bună dispoziţie a şefului nu fusese deloc tulburată.
— Excelent, exclamă Bellman, bătând din palme. În fine, o măsură
174
proactivă. Pot transmite mai departe planul şi harta, ca să putem acţiona?
— Să acţionăm? Vrei să spui că personal…
— Da, cred că ar fi firesc ca eu să conduc operaţiunea, Gunnar. O
operaţiune de acest calibru implică decizii la nivel înalt.
— Avem o casă şi un om care…
— E corect ca eu, ofiţerul cu rangul cel mai mare, să mă implic atunci când miza este atât de mare. Şi e crucial ca operaţiunea să rămână
secretă. Pricepi?
Hagen încuviinţă. Secretă dacă nu dă rezultate, îşi zise el. Dar dacă are succes şi se lasă cu o arestare, publicitatea va fi consistentă, iar Bellman îşi poate însuşi meritele şi poate spune presei că a condus personal operaţiunea.
— Înţeles, zise Hagen. Atunci eu plec. Să înţeleg, ca atare, că grupul din Boiler Room îşi poate relua munca?
Mikael Bellman râse. Hagen se întrebă ce putuse determina o asemenea schimbare de dispoziţie. Şeful poliţiei părea cu zece ani mai tânăr, cu zece kilograme mai slab şi fără încruntătura care-i stătuse ca o rană profundă pe frunte de când fusese numit în funcţie.
— Nu forţa limitele, Gunnar. Dacă-mi place ideea cu care ai venit, nu înseamnă că agreez ca subordonaţii să-mi sfideze ordinele.
Hagen ridică din umeri, continuând să susţină privirea rece şi ironică a celuilalt.
— Suspend orice activitate a grupului tău până la noi ordine, Gunnar.
Ar fi bine să avem o discuţie după operaţiune. Dacă, între timp, aflu că aţi efectuat fie şi o cercetare pe computer sau aţi dat un telefon legat de acest caz…
Sunt mai bătrân ca el şi sunt mai bun, îşi zise Gunnar Hagen, ţinându-şi privirea ridicată, chiar dacă ştia că amestecul de sfidare şi ruşine îi îmbujora obrajii. Tresele de pe uniformă sunt doar ornamente.
După care îşi plecă privirea.
Era târziu. Katrine Bratt se uită la raportul din faţa ei. N-ar fi trebuit, Beate tocmai o sunase ca să-i spună că Hagen le ceruse tuturor să
oprească activitatea, ca urmare a ordinului direct de la Bellman. Katrine ar fi trebuit să fie acasă, în pat, cu o cană mare de ceai de muşeţel şi un bărbat care s-o iubească sau uitându-se la un serial TV îndrăgit. În schimb,
175
era acolo, în Boiler Room, citind documente legate de caz şi căutând posibile scăpări, indicii despre ceva ce nu se potrivea, conexiuni oricât de vagi. Iar cea la care se gândea era atât de vagă, încât friza nebunia. Sau nu? Îi fusese relativ uşor să obţină accesul la rapoartele despre omorârea lui Anton Mittet aflate în sistemul poliţiei. Rezumatul inspecţiei maşinii era detaliat, dar plictisitor. Ca atare, de ce se oprise la acea propoziţie?
Printre toate probele potenţiale scoase din maşina lui Mittet se numărau un dispozitiv de curăţat gheaţa şi o brichetă, plus nişte gumă lipită sub scaunul şoferului.
Informaţiile de contact pentru văduva lui Anton Mittet, Laura, erau tot acolo.
Katrine ezită, apoi formă numărul. Vocea femeii care îi răspunse părea obosită, amorţită de pastile. Katrine se prezentă şi apoi puse întrebarea.
— Gumă de mestecat? repetă rar Laura. Nu, el nu mesteca niciodată
gumă. Bea cafea.
— A mai condus maşina cineva care să fi mestecat…
— Nimeni nu conducea maşina în afară de Anton.
— Mulţumesc, zise Katrine.
176
19
Era seară şi ferestrele de la bucătăria casei galbene de lemn din Oppsal, unde Beate Lønn tocmai încheiase conversaţia zilnică cu fiul ei, erau puternic luminate. După aceea vorbise cu soacra şi convenise ca, dacă
