Harry ieşi din ea. Rakel scânci, se răsuci şi îl privi acuzatoare. De obicei, el aştepta până ce ea era pregătită de separare.

O sărută repede pe gât, se strecură afară din pat şi căută în jur chiloţii Paul Smith pe care ea i-i cumpărase dintr-un aeroport oarecare. Îşi găsi pachetul de ţigări Camel în blugii Wrangler care atârnau pe scaun. Coborî

 216 

în living. Se aşeză pe fotoliu şi privi afară pe fereastră, unde noaptea ajunsese la punctul maxim, însă fără ca bezna să fie atât de profundă încât să nu zărească silueta culmii Holmenkollen pe fundalul cerului. Îşi aprinse o ţigară. Auzi imediat paşii ei în urma lui. Simţi o mână mângâindu-i părul şi gâtul.

— S-a întâmplat ceva?

— Nu.

Rakel se aşeză pe braţul fotoliului şi îşi vârî nasul în gâtul lui. Pielea ei era încă fierbinte şi mirosea a Rakel şi a dragoste. Şi a lacrimile Prinţesei Myrrha.

— Opium, zise el. Ce nume pentru un parfum.

— Nu-ţi place?

— Ba da, zise Harry suflând fumul spre tavan. Dar e destul de…

pronunţat.

Ea îşi înălţă capul. Se uită la el.

— Şi îmi spui asta abia acum?

— Nu m-am gândit la asta înainte. Nici acum nu m-am prea gândit, de altfel.

— E vorba de băutură?

— Cum?

— Parfumul are alcool. Asta e ce…?

El clătină din cap.

— Dar ceva tot e, insistă ea. Te cunosc, Harry. Eşti agitat şi tulburat.

Uite cum fumezi. Tragi din ţigară ca şi cum ar fi ultima din lume.

Harry zâmbi. Mângâie pielea ca de găină de pe ceafa ei. Ea îl sărută

uşor pe obraz.

— Deci dacă nu e abstinenţa de la alcool, atunci e cealaltă cauză.

— Cealaltă cauză?

— Cauza numită poliţie.

— Ah, aia, zise el.

— E vorba de omorârea poliţiştilor, nu?

— Beate a venit aici ca să mă convingă. A zis că a vorbit cu tine mai întâi.

Rakel încuviinţă.

— Şi că tu i-ai dat impresia că nu te deranjează ideea, continuă Harry.

— I-am zis că depinde de tine.

 217 

— Ai uitat promisiunea noastră?

— Nu, dar nu te pot forţa să ţii o promisiune, Harry.

— Şi dacă aş fi acceptat şi m-aş fi alăturat echipei de investigaţie?

— Atunci ţi-ai fi încălcat promisiunea.

— Şi care ar fi fost consecinţele?

— Pentru tine, mine şi Oleg? O şansă mai mare ca să fim blestemaţi.

Pentru ancheta legată de omorârea celor trei ofiţeri? O şansă mai mare de reuşită.

— Mmm. Prima e certă, Rakel. A doua e destul de îndoielnică.

— Poate. Dar tu ştii foarte bine că am fi blestemaţi oricum, indiferent dac-ai lucra pentru poliţie sau nu. Există mai multe capcane. Una e aceea că începi să te urci pe pereţi, deoarece nu poţi face ce simţi că ai fost născut să faci. Am auzit de bărbaţi care îşi întrerup relaţiile la ţanc pentru sezonul de vânătoare de toamnă.

— Reni. Mai degrabă decât păsărici din specia fără pene. La asta te referi, nu?

— Da, măcar asta poate fi spus în favoarea lor.

Harry trase din ţigară. Vocile lor erau coborâte, calme, ca şi cum discutau despre cumpărături. Aşa vorbim noi, îşi zise el. Aşa era ea. O

trase spre el. Şopti în urechea ei.

— Vreau să te păstrez, Rakel. Vreau să păstrez toate astea.

— Da?

— Da. E bine acum. E cel mai bine din viaţa mea. Şi tu ştii ce mă incită, ţii minte diagnosticul lui Ståle. Personalitate adictivă, la graniţa tulburării obsesiv-compulsive. Băutură sau vânătoare, nu contează, mintea mea începe să se învârtă în aceeaşi direcţie. Imediat ce deschid uşa aia mă

trezesc acolo, Rakel. Şi nu vreau acolo. Vreau să fiu aici. La naiba, doar vorbind despre asta şi simt că mă îndrept într-acolo! Nu fac ce fac acum pentru tine şi Oleg; o fac pentru mine.

— Gata, gata. Atunci hai să vorbim despre altceva.