Rakel îi mângâie părul.

— Da. Deci au spus că lui Oleg i se va da drumul mai devreme?

— Da. Nu mai are simptome de sevraj. Şi pare mai motivat ca oricând.

Harry?

— Da?

— Mi-a povestit ce s-a întâmplat în noaptea aia.

 218 

Mâna ei continua să-l mângâie. El ar fi vrut-o acolo pentru totdeauna.

— În care noapte?

— Ştii tu. Noaptea în care te-a peticit doctorul ăla.

— Ah, deci ţi-a spus, nu?

— Tu mi-ai zis că ai fost împuşcat de unul dintre traficanţii lui Asaiev.

— Şi dintr-un anumit punct de vedere, e adevărat. Oleg făcea parte dintre ei.

— Preferam versiunea veche. Cea în care Oleg apărea la locul crimei după aceea, vedea cât erai de rănit şi alerga la Akerselva la Urgenţe după

ajutor.

— Dar tu n-ai crezut-o niciodată, nu?

— Mi-a spus că a dat buzna şi a forţat un doctor cu arma să meargă cu el.

— Doctorul l-a iertat pe Oleg când a văzut în ce stare eram.

Rakel clătină din cap.

— Ar fi vrut să-mi spună şi restul, dar zice că nu-şi mai aminteşte multe de atunci.

— Heroina are un asemenea efect.

— Dar mi-am zis că poţi umple golurile pentru mine acum. Ce zici?

Harry trase iar din ţigară. Aşteptă câteva secunde. Dădu fumul afară.

— Prefer să spun cât mai puţine.

Ea îl bătu cu palma uşurel peste păr.

— Atunci te-am crezut pentru că asta am vrut. Dumnezeule, Harry, Oleg te-a împuşcat. Ar trebui să fie în închisoare.

Harry clătină din cap.

— A fost un accident, Rakel. Toate astea sunt de domeniul trecutului, iar câtă vreme poliţia nu descoperă pistolul Odessa, nimeni nu-l poate lega pe Oleg de omorârea lui Gusto Hanssen sau a altcuiva.

— Ce vrei să spui? Oleg a fost achitat de acea crimă. Vrei să spui că

până la urmă a avut de-a face cu ea?

— Nu, Rakel.

— Atunci ce vrei să-mi spui, Harry?

— Eşti sigură că vrei să afli, Rakel? Chiar aşa?

Ea se uită lung la Harry, fără să răspundă.

Harry aşteptă. Se uită afară pe fereastră. Văzu silueta coamei muntoase care înconjura acel oraş liniştit şi sigur, unde nu se întâmpla

 219 

nimic. Şi care era de fapt marginea unui vulcan adormit, unde fusese construit oraşul. Depinde de perspectivă şi de cât de multe ştii.

— Nu, şopti ea în întuneric.

Îi luă mâna şi şi-o aşeză pe obraz.

Harry îşi zise că era uşor să duci o viaţă fericită, în ignoranţă. Trebuia doar să ignori cele trei crime, pistolul Odessa care zăcea sau nu zăcea încuiat într-un dulap, ochii plini de ură ai unei studente cu rochia roşie ridicată deasupra taliei. Nu era aşa?

Harry îşi stinse ţigara.

— Mergem la culcare?

La ora 3:00 dimineaţa Harry se trezi brusc din somn.

O visase din nou. Intrase într-o încăpere şi o găsise acolo. Era întinsă pe o saltea murdară pe podea şi tăia rochia roşie pe care o purta cu nişte foarfeci mari. Lângă ea era un televizor portabil pe al cărui ecran se vedea ea şi ce anume făcea, cu o întârziere de derulare a imaginilor de două

secunde. Harry privise în jur, dar nu văzuse nicăieri o cameră de luat vederi. După aceea, ea lipise o lamă strălucitoare de cuţit de partea interioară a coapsei albe, îşi desfăcuse picioarele şi şoptise:

— N-o face.

Iar Harry căutase imediat în urma lui şi dăduse peste clanţa uşii care se închisese după intrarea lui, dar aceasta era încuiată. Apoi descoperise că

era gol şi mergea către ea.

— N-o face.