— Mmhm.

 190 

După ce plecase de lângă ei, Harry mai degrabă simţise decât auzise râsetele lor înfundate.

Să se gândească la ceva drăguţ.

Harry atinse copia raportului care se afla pe blatul din bucătărie. Îl rugase pe Hagen să i-l trimită. Cu discreţie. Raportul conţinea în cea mai mare parte termeni medicali în limba latină. Pe unii dintre ei îi înţelegea.

Suficient cât să-şi dea seama că Rudolf Asaiev murise în aceeaşi manieră

misterioasă şi inexplicabilă în care trăise. Şi, cum lipseau orice indicii de acţiune criminală, patologii fuseseră nevoiţi să tragă concluzia că moartea survenise ca urmare a unui infarct cerebral. Genul de lucru care se mai întâmplă.

Ca detectiv, Harry le-ar fi putut spune că aşa ceva nu se întâmplă din senin. Un martor preţios nu moare din întâmplare. Cum spusese Arnold?

În 94% din cazuri era vorba de crimă dacă cineva avea suficient de mult de pierdut ca urmare a mărturiei martorului.

Paradoxul aici era că Harry însuşi ar fi avut de pierdut dacă Asaiev ar fi depus mărturie. Ba chiar ar fi avut multe de pierdut. Ca atare, de ce să-şi mai bată capul cu toate astea? De ce să nu-şi arate recunoştinţa, să se încline cu respect şi să-şi vadă mai departe de viaţa lui? Exista un răspuns simplu la toate acestea. Sistemul lui funcţiona prost.

Harry lăsă raportul la marginea mesei lungi de stejar. Şi decise că în dimineaţa următoare o să-l distrugă. Acum, însă, trebuia să doarmă.

Să se gândească la ceva drăguţ.

Harry se ridică şi începu să se dezbrace în drum spre baie. Sub duş, dădu robinetul la fierbinte şi îşi simţi pielea arzând, pedepsindu-l.

Să se gândească la ceva drăguţ.

Se şterse, se băgă sub cearşaful alb şi curat de pe patul lor dublu, închise ochii şi încercă să grăbească somnul. Numai că, înainte de a adormi, gândurile îl năpădiră.

Se gândise la ea.

Când stătuse în toaletă cu ochii închişi, concentrându-se şi încercând să

se gândească la ceva drăguţ, se gândise la Silje Gravseng. Se gândise la pielea moale şi bronzată, la buzele ei, la răsuflarea fierbinte pe faţa lui, la furia sălbatică din priviri, la trupul musculos, la curbele ei, la carnea fermă, la toată acea frumuseţe nedreaptă a tinereţii.

La naiba!

 191 

Mâna ei peste cureaua lui, apoi pe abdomen. Trupul ei aplecându-se spre al lui. Strânsoarea în jumătate de Nelson. Capul ei aproape ajuns la podea, gemetele de protest, spatele arcuit cu fundul ridicat către el, zvelt ca al unei căprioare.

La naiba, la naiba!

Se ridică în capul oaselor. Rakel îi zâmbea cu căldură din fotografia de pe noptieră. Caldă, inteligentă, atotştiutoare. Dar oare ea chiar ştia? Dacă

i s-ar fi permis să petreacă cinci secunde în creierul lui, ca să vadă cine era el în realitate, ar fi fugit oare ţipând? Sau toţi oamenii sunt la fel de bolnavi şi doar diferenţele dintre ei determină cine dă drumul monştrilor şi cine îi ţine în frâu?

Se gândise la ea. Se gândise că făcuse exact ce dorise ea acolo, pe birou, când trimisese zburând în aer teancul cu lucrări ale studenţilor, ca nişte fluturi care se lipesc de piele, foi de hârtie aspră cu litere mici, negre, care descriau categorii de crime: de natură sexuală, din pricina alcoolului, pasionale, dispute familiale, crime de onoare sau din lăcomie. Se gândise la ea cât stătuse acolo, în toaletă. Şi umpluse recipientul până la margine.

 192 

21

Beate Lønn căscă, clipi şi privi pe geamul tramvaiului. Soarele de dimineaţă îşi începuse lucrarea de a topi ceaţa peste parcul Frogner.

Terenurile de tenis pline de rouă erau pustii. Se vedea un singur bărbat în vârstă, emaciat, stând pierdut în gânduri pe un teren cu beton unde încă

nu fusese montat fileul pentru noul sezon de antrenamente. Uitându-se fix la tramvai. Coapse subţiri ieşind de sub şortul vechi, cămaşă albastră

prost încheiată, rachetă căzută pe jos. Un om care aşteaptă un partener care nu mai vine, îşi zise Beate. Poate din cauză că meciul fusese perfectat pentru acel moment, dar cu un an înainte, iar partenerul nu mai trăia.

Beate ştia cum se simţea omul. Zări monumentul Monolit când trecură de poarta principală de acces în parc, unde tramvaiul opri.

De fapt, ea avea un partener, pe care îl vizitase noaptea trecută, după

ce Katrine luase de la ea cheia de la camera cu probe. De aceea era în tramvai în această parte a oraşului. Era un bărbat obişnuit. Aşa îl socotea ea. Nu genul de bărbat la care să visezi. Doar genul de care aveai nevoie din când în când. Copiii lui erau la fosta soţie, iar acum, că fiul ei stătea la bunici în Steinkjer, ei doi se întâlneau ceva mai des. Cu toate astea, Beate constatase că ea limitase inconştient întâlnirile. Practic, era mai important pentru ea să ştie că el exista ca opţiune decât să petreacă timp împreună.

El nu reuşise să-l înlocuiască pe Jack, dar nu conta. Beate nu-şi dorea un înlocuitor, ci exact ce avea acum. Adică altceva faţă de obişnuit, ceva lipsit de angajament, ceva care n-ar fi costat-o prea mult dacă ar fi dispărut din viaţa ei.

Beate privi în continuare pe geam la tramvaiul care venea din sens opus. În liniştea din jur auzea muzică dinspre căştile fetei de alături şi recunoscu o melodie pop de succes, iritantă, din anii 1990. De când ea era cea mai tăcută fată de la colegiul de poliţie. Palidă, cu o tendinţă

stânjenitoare de a se îmbujora imediat ce o privea cineva. Chiar dacă, din fericire, nu o făceau mulţi. Iar cei care o făceau uitau imediat de ea. Beate Lønn avea genul de faţă şi de atractivitate care o transformau într-un noneveniment, într-un peşte de acvariu.

Numai că ea îi ţinea minte.

Pe fiecare.

 193 

Şi de aceea se putea uita acum la feţele din tramvai amintindu-şi unde şi când le mai văzuse. Poate că în acelaşi tramvai cu o zi înainte, poate că

pe un teren de joacă la şcoală cu 20 de ani în urmă, poate pe imaginile camerelor de supraveghere cu ocazia unui jaf bancar, poate pe o scară

rulantă de la Steen & Strøm, unde se dusese să-şi cumpere o pereche de colanţi. Şi nu conta deloc dacă oamenii îmbătrâniseră, se machiaseră, îşi lăsaseră barbă, se tunseseră, îşi făcuseră injecţii cu Botox sau implanturi cu silicon, căci era ca şi cum chipul lor, adică faţa lor adevărată, lucea prin timp, ca şi cum ar fi fost ceva unic, un număr constant cu 11 cifre dintr-un cod ADN. Ăsta era blestemul şi binecuvântarea ei, pe care unii psihiatri ar fi vrut să-l catalogheze drept sindromul Asperger, alţii drept afectare minoră a creierului, o problemă pe care girusul ei fusiform – centrul din creier pentru recunoaştere facială – încerca să o compenseze. Şi pe care alţi doctori, mai înţelepţi, nu o numeau în niciun fel. Confirmau cum creierul ei stoca unicitatea fiecărui chip aşa cum stochează un computer cifrele codurilor ADN pentru identificare ulterioară.

Şi tocmai de aceea nu fu deloc nefiresc pentru creierul lui Beate Lønn să se trezească brusc la viaţă, încercând să plaseze undeva chipul bărbatului din celălalt tramvai.

Ce era nefiresc, însă, era faptul că ea nu reuşea să identifice imediat acel chip.

Distanţa dintre ei era doar de un metru şi jumătate, iar atenţia îi fusese atrasă deoarece bărbatul desena cu degetul pe geamul aburit şi, ca atare, avea faţa întoarsă spre ea. Beate îl mai văzuse, însă nu-i venea în minte şi numele, cifrele codului ADN care legau un chip de o identitate.

Poate că de vină era lumina care se reflecta în geam sau umbra care acoperea ochii lui.

Beate era pe punctul de a renunţa când tramvaiul se puse în mişcare cu o smucitură, astfel că lumina căzu altfel, el îşi ridică privirea şi o zări.

Beate Lønn tresări ca şi cum ar fi fost curentată.

Privirea lui ca de reptilă.