Harry rămase pe coridor. Înjură cu voce tare. Îşi simţi pulsul revenind la normal. Îşi scoase telefonul şi sună la unul dintre contactele aflate pe o listă atât de scurtă, încât unele nume erau trecute cu o singură literă.

— Aici e Arnold.

— Aici Harry. Silje Gravseng tocmai a fost la mine în birou. De data asta a mers prea departe.

— Da? Spune tot.

Harry îi făcu un rezumat al celor petrecute.

— Chestia asta nu e deloc bună, Harry. Poate e chiar mai rea decât îţi închipui.

— Poate că luase ceva. Arăta ca şi cum venea de la o petrecere. Sau poate că are probleme cu controlul impulsurilor. Dar am nevoie de un sfat legat de ceea ce trebuie să fac. Ştiu că ar trebui să raportez totul, dar…

— Nu pricepi. Mai eşti lângă uşa de la intrare?

— Da. Şi ce-i cu asta? rosti Harry, surprins.

— Paznicul probabil că a plecat acasă. Mai poţi vedea pe altcineva?

— Altcineva?

— Oricine?

— Păi e un tip în piaţa din faţa Chateau Neuf.

— Ar fi văzut-o plecând?

— Da.

— Perfect! Du-te la el chiar acum. Vorbeşte cu el. Ia-i numele şi adresa.

Ţine-l ocupat cu ceva până vin eu să te iau.

— Ce să faci?

— Îţi explic mai târziu.

— Şi ar trebui să stau în spatele bicicletei tale?

— Trebuie să mărturisesc că am pe undeva un soi de maşină. Ajung în 20 de minute.

— Bună… dimineaţa? mormăi Bjørn Holm. Se zgâi la ceas, nesigur că nu era încă pe tărâmul viselor.

— Dormeai?

— Nu, nu, răspunse Bjørn Holm, sprijinindu-se de tăblia patului şi apăsând telefonul pe ureche.

Ca şi cum gestul ar fi adus-o pe ea mai aproape.

— Am vrut doar să-ţi spun că am un pic din guma de mestecat lipită

 189 

sub scaunul lui Anton Mittet, rosti Katrine Bratt. Cred că e guma ucigaşului. Însă bineînţeles că e doar o presupunere.

— Da, zise Bjørn.

— Vrei să spui că e pierdere de timp?

Bjørn îşi zise că ea părea dezamăgită.

— Tu eşti detectivul, răspunse el, regretând imediat că nu rostise ceva mai încurajator.

În tăcerea care urmă, el se întrebă unde era ea. Acasă? Era şi ea tot în pat?

— Bine, zise Katrine oftând. Apropo, s-a întâmplat ceva ciudat când eram în camera cu probe.

— Da? rosti Bjørn, auzindu-se cum mima entuziasmul.

— Am crezut că aud pe cineva acolo. Poate că m-am înşelat, dar pe drumul spre ieşire am văzut că cineva a deplasat una dintre cutiile cu probe de pe raft. Am verificat eticheta…

Bjørn Holm avu impresia că ea stă întinsă; vocea ei avea moliciunea tipică.

— Era cutia cu probe din cazul René Kalsnes.

Harry închise uşa grea şi obtură lumina blândă a dimineţii în spatele lui.

Străbătu întunericul răcoros din casa de lemn către bucătărie.

Se prăbuşi pe un scaun. Îşi descheie cămaşa. Durase ceva timp.

Tipul îmbrăcat cu geacă militară păruse destul de alarmat când Harry se dusese la el şi îl rugase să aştepte până ce avea să sosească un coleg de-al lui poliţist.

— Fumez tutun normal, să ştiţi! rostise omul, dându-i ţigara lui Harry.

După ce sosise Arnold, luaseră mărturia semnată a studentului, după

care se urcaseră într-o maşină Fiat prăfuită şi de o vechime incertă şi se duseseră direct la Krimteknisk, unde oamenii încă lucrau din pricina ultimei crime comise contra unui poliţist. Acolo Harry se dezbrăcase, cineva îi luase hainele spre examinare, iar doi ofiţeri bărbaţi îi trecuseră o hârtie specială, de amprentare, peste organele genitale şi mâini. După

care Harry primise un recipient mic şi gol din plastic.

— Dă tot ce poţi, Hole, îi zisese unul dintre ei. Dacă e spaţiu suficient.

Toaleta e mai jos pe coridor. Gândeşte-te la ceva drăguţ, bine?