Katrine îl prinse de braţ şi îl conduse spre uşă.
— Harry… în biroul ăsta al tău există cafea?
— Da, dar cum am mai spus…
— Uită de caz. Hai să sporovăim despre zilele de demult.
— Ai timp de aşa ceva?
— Am nevoie de ceva care să îmi distragă atenţia.
El o privi. Voi să spună ceva, dar se răzgândi. Dădu din cap.
— Bine.
Urcară o scară şi apoi străbătură un coridor până la birouri.
— Am auzit că ai folosit părţi din cursurile de psihologie ale lui Ståle Aune, zise Katrine.
Ca de obicei, trebuia să alerge ca să ţină ritmul cu paşii uriaşi ai lui Harry.
— Folosesc cât pot de mult. În definitiv, el era cel mai bun.
— Aşa cum „sărit de pe fix” e una dintre puţinele expresii medicale exacte, inteligibile la modul intuitiv şi poetice simultan. Numai că termenii precişi sfârşesc mereu la coşul de gunoi, deoarece profesioniştii idioţi consideră că menajamentul lingvistic e cel mai bun pentru starea de bine a pacienţilor.
— Da.
— De-aia eu nu mai sunt maniaco-depresivă. Nici la limită. Sufăr acum de tulburare bipolară de tip 2.
— Doi?
153
— Înţelegi? Aune de ce nu ţine cursuri? Credeam că îi place.
— Şi-a dorit o viaţă mai bună. Mai simplă. Timp mai mult alături de cei dragi. Înţeleaptă decizie.
Ea se uită lung la el.
— Ar trebui să-l convingi. Nimănui nu ar trebui să i se permită să
înceteze să îşi folosească un asemenea talent atunci când e mai mare nevoie de el. Nu eşti de acord?
Harry chicoti.
— N-ai de gând să renunţi, nu-i aşa? Cred că e nevoie de mine aici, Katrine. Iar conducerea şcolii nu-l va contacta pe Aune, pentru că vor să
aibă mai mulţi profesori în uniformă, nu civili.
— Tu porţi haine civile.
— Exact asta vreau să spun. De fapt, nu mai fac parte din forţele de poliţie. A fost alegerea mea. Ceea ce înseamnă că tu şi cu mine suntem pe baricade diferite acum.
— Cum te-ai ales cu cicatricea aia de la tâmplă? întrebă ea, observând că Harry tresare instantaneu, deşi aproape imperceptibil.
Înainte ca el să răspundă, se auzi o voce sonoră pe coridor.
— Harry!
Se opriră şi se întoarseră. Un bărbat scund şi îndesat, cu o barbă roşie ieşise pe o uşă şi se apropia de ei cu un pas inegal, legănat. Katrine îl urmă
pe Harry, care se îndrepta spre bărbatul mai în vârstă.
— Ai un oaspete, tună bărbatul, cu mult înainte ca ei să ajungă la o distanţă normală de conversaţie.
— Chiar aşa, răspunse Harry. Katrine Bratt. Dumnealui este Arnold Folkestad.
— Vreau să spun că ai un oaspete în biroul tău, zise Folkestad, oprindu-se ca să respire adânc de câteva ori înainte de a-i întinde lui Katrine o mână mare, pistruiată.
— Arnold şi cu mine ţinem împreună cursul de investigaţii criminale, explică Harry.
— Şi cum el s-a ales cu partea distractivă, evident că e mai popular decât mine, mârâi Folkestad. Eu trebuie să-i aduc cu picioarele pe pământ cu metodologii, analize patologice, etică şi reglementări. Lumea e nedreaptă.
— Pe de altă parte, Arnold are idee despre pedagogie, replică Harry.
154
