— Ståle? repetă Beate.

— Scuze, frâna de mână… zise el, cu o grimasă.

— O să te obişnuieşti cu chestiile astea, zise Beate, încercând să-şi ascundă nerăbdarea. Este ucigaşul nostru de poliţişti sau nu?

Ståle Aune se îndreptă de spate.

— Ucigaşii în serie pot devia de la tiparele lor, dacă asta mă întrebi. Dar nu cred că asta e o copie care continuă de unde a rămas… ucigaşul de poliţişti. Aşa cum ar fi spus Harry, un ucigaş în serie este o balenă albă.

Aşadar, un ucigaş în serie de poliţişti este o balenă albă cu buline roz. Nu sunt doi la fel.

— Deci suntem de acord că e acelaşi criminal, declară Beate. Însă

 144 

sentinţa cu închisoarea trage preşul de sub teoria că Valentin îşi vizitează

vechii inamici şi repetă crimele.

— Cu toate astea, interveni Bjørn, asta e singura crimă unde crima însăşi este o copie. Loviturile din zona feţei, maşina căzută în râu. Chestia asta poate avea o semnificaţie.

— Ståle?

— Ar putea să însemne că el simte că devine mai experimentat, că

perfecţionează crimele în copii şlefuite ale celor vechi.

— Fii serios, zise Katrine. Îl faci să pară un artist.

— Zău? se miră Ståle, aruncându-i o privire întrebătoare lui Katrine.

— Lønn!

Se întoarseră cu toţii. Din vârful dealului cobora un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă hawaiiană care flutura, cu o burtă care tresălta şi cu pletele dansând în aer. Viteza relativ mare cu care cobora părea datorată mai degrabă pantei abrupte decât vreunui efort fizic.

— Haideţi să plecăm, zise Beate.

Se urcară în maşină şi Bjørn încerca pentru a treia oară să pornească

motorul când un deget osos bătu în geamul din faţă, la Beate.

Aceasta scoase un geamăt şi coborî geamul portierei.

— Roger Gjendem, zise ea. Aftenposten are şi întrebări la care să pot răspunde că nu comentez?

— E al treilea poliţist omorât, rosti icnind individul, determinând-o pe Katrine să tragă concluzia că, din punctul de vedere al condiţiei fizice, Bjørn Holm îşi întâlnise inferiorul. Aveţi vreo pistă?

Beate Lønn rânji.

— N-U C-O-M… rosti Roger Gjendem pe litere, prefăcându-se că

notează în carneţelul lui. Am ţinut şi noi ochii deschişi. Am aflat diverse lucruri mărunte. Un proprietar de garaj spune că Mittet a trecut pe la el târziu azi-noapte. Crede că era singur. Asta înseamnă…?

— Nu…

— …comentezi. Cred că şeful vostru va trebui să vă oblige să purtaţi arme încărcate la voi de acum înainte.

Beate ridică o sprânceană.

— Ce vrei să spui?

— Arma din torpedoul maşinii lui Mittet.

Gjendem se aplecă şi le aruncă o privire suspicioasă celorlalţi, ca să

 145 

vadă dacă aflaseră o astfel de informaţie de bază.

— Gol, deşi era o cutie cu cartuşe acolo. Dacă ar fi avut arma încărcată, poate că şi-ar fi salvat viaţa.

— Ştii ceva, Gjendem? replică Beate. Poţi să adaugi puncte câte vrei după primul răspuns pe care l-ai primit. De fapt, aş prefera să nu menţionezi această întâlnire nimănui.

— De ce?

Motorul se trezi la viaţă.

— O zi bună, Gjendem.

Beate începu să ridice geamul portierei, însă nu suficient de repede ca să evite următoarea întrebare.

— Vă lipseşte ştiţi-voi-cine?

Holm eliberă ambreiajul.

Katrine se uită cum Roger Gjendem se micşorează în oglinda retrovizoare.

Aşteptă să treacă de Liertoppen ca să rostească ce gândeau cu toţii.

— Gjendem are dreptate.

— Da, oftă Beate. Dar el nu mai e disponibil, Katrine.

— Ştiu, dar trebuie să încercăm!

— Să încercăm ce anume? întrebă Holm. Să dezgropăm un om declarat mort şi îngropat?

Katrine se uită la şirul monoton de copaci pe lângă care treceau, amintindu-şi cum zburase odată cu un elicopter de poliţie deasupra acestei zone, regiunea cea mai dens populată a Norvegiei, şi cum o şocase faptul că până şi într-o asemenea regiune existau atât de multă sălbăticie şi atâtea păduri. Că până şi aici casele erau doar nişte punctuleţe în noapte, iar şoseaua asfaltată, doar o dâră îngustă în bezna de nepătruns.