— Vrei să asculţi ruga unui tată, prea puternice prinţ din Ftia, cel mai vrednic dintre ahei?
Ahile se uită ca vrăjit la umerii bărbatului. Tremură de bătrâneţe, gârboviţi de poverile durerii. Zămislise cincizeci de fii, dar nu-i mai rămaseră decât o mână.
— Te ascult, spune el.
— Zeii să te binecuvânteze pentru bunătatea ta, îi urează Priam.
Palmele-i sunt reci pe pielea fierbinte a lui Ahile. Am venit de departe în noaptea asta cu speranţă-n suflet. Îl trece fără să vrea un fior, de la frigul nopţii şi hainele ude. Mă ierţi că vin în faţa ta atât de ponosit.
Vorbele lui par să-l trezească puţin pe Ahile.
— Nu sta în genunchi, spune el. Lasă-mă să-ţi aduc mâncare şi băutură.
Îi întinde mâna şi-l ajută pe bătrânul rege să se ridice. Îi aduce o mantie uscată, pernele moi care-i plac cel mai mult lui Foinix şi-i toarnă vin. Pe lângă pielea gârbovită şi paşii înceţi ai lui Priam, el pare dintr-odată foarte tânăr.
— Mulţumesc că mă primeşti atât de bine, zice Priam. Vorbeşte rar, cu accent puternic, însă ştie bine greceşte. Am auzit că eşti un bărbat mărinimos şi de mărinimia ta mă agăţ şi eu. Suntem duşmani, însă se ştie că n-ai fost niciodată crud la suflet. Te implor să-mi înapoiezi trupul fiului meu ca să-l îngropăm, pentru ca sufletul lui să
nu rătăcească pierdut.
Pe când vorbeşte, are grijă să nu se uite la umbra culcată cu faţa-n jos într-un colţ. Ahile se uită ţintă în întunericul din căuşul palmelor sale.
293
— Ai dovedit curaj, venind aici singur, spune el. Cum ai pătruns în tabără?
— Zeii m-au ocrotit.
Ahile ridică ochii spre el.
— De unde ai ştiut că n-am să te omor?
— N-am ştiut, răspunde Priam.
Se lasă tăcere. Mâncarea şi vinul le stau în faţă, dar niciunul nu mănâncă, şi nici nu bea. Lui Ahile i se văd coastele prin tunică.
Priam dă cu ochii de celălalt corp, al meu, zăcând pe pat. Şovăie o clipă.
— El e… prietenul tău?
— Philtatos, spune Ahile tăios. „Prea iubitul.” Cel mai bun dintre toţi oamenii, ucis de fiul tău.
— Îmi pare rău pentru pierderea ta, spune Priam. Şi îmi pare rău că fiul meu ţi l-a răpit. Însă te implor să te înduri. La durere, oamenii trebuie să se ajute între ei, chiar dacă sunt duşmani.
— Şi dacă nu vreau?
Cuvintele i-au devenit încordate.
— Atunci nu vrei şi gata.
O clipă se lasă iar tăcere.
— Încă mai pot să te ucid, spune Ahile.
Ahile.
— Ştiu, spune încet regele, fără să pară speriat. Însă merită să
plătesc cu viaţa pentru ca sufletul fiului meu să se odihnească în pace.
Ochii lui Ahile se umplu de lacrimi; îşi fereşte privirea, să nu-l vadă
bătrânul. Glasul lui Priam este blând.
— E drept să cauţi pace pentru morţi. Ştim amândoi că aceia care dăinuie după moarte nu au parte de pace.
— Nu, şopteşte Ahile.
În cort nu mişcă nimic, timpul pare să se fi oprit. Apoi Ahile se ridică în picioare.
— Mai e puţin până-n zori şi nu vreau să fii în primejdie pe drum spre casă. O să pun slujitorii să pregătească trupul fiului tău.
După ce ei pleacă, el se lasă lângă mine, cu faţa sprijinită de pântecele meu. Lacrimile necurmate îmi alunecă pe piele.
294
