Nimfele îl plâng în vreme ce flăcările îl mistuie. Trupul lui frumos pierdut în oase şi cenuşă.
Însă mulţi nu plâng. Briseis, care priveşte până se sting ultimii tăciuni. Thetis, cu spatele drept, pletele negre desfăcute, şerpuind în vânt. Bărbaţii, oşteni de rând şi regi. Stau adunaţi mai la o parte, temându-se de jelitul ascuţit al nimfelor şi de ochii lui Thetis, ce fulgeră năprasnic. Aiax mai că izbucneşte în lacrimi, cu piciorul în bandaje, aproape vindecat. Însă poate se gândeşte doar la înaintarea în rang pe care-a aşteptat-o atâta.
Rugul se stinge singur. Dacă cineva nu strânge iute cenuşa, se va risipi în vânt, însă Thetis, care are această datorie, nu se mişcă din loc. Într-un sfârşit, Odiseu e trimis să stea de vorbă cu ea.
Îngenunchează.
— Zeiţă, vrem să ştim ce doreşti. Să strângem noi cenuşa?
Ea se întoarce să-l privească. Poate că în ochi i se citeşte durerea, poate nu. N-ai cum să-ţi dai seama.
— Strângeţi-o. Îngropaţi-i. Eu am făcut tot ce-am dorit să fac.
Odiseu înclină capul.
— Mărită Thetis, fiul tău a dorit ca cenuşa să-i fie pusă…
— Ştiu ce-a dorit. Faceţi cum vreţi. Nu-i grija mea.
Slujnice sunt trimise să strângă cenuşa şi o duc la urna de aur unde odihnesc eu. O să-i simt cenuşa căzând pe mine? Mă gândesc la fulgii de pe Muntele Pelion, reci pe obrajii noştri rumeni. Dorul după el mă
pustieşte, ca foamea. Sufletul lui aşteaptă undeva, însă nu pot ajunge la el. Îngropaţi-ne şi scrieţi-ne numele deasupra. Lăsaţi-ne liberi.
Cenuşa lui se aşterne peste a mea şi nu simt nimic.
Agamemnon întruneşte sfatul să discute ce mormânt să înalţe.
— Ar trebui să-l săpăm pe câmpul unde a căzut, spune Nestor.
298
Machaon clatină din cap.
— E mai la îndemână pe plajă, lângă agora.
— Asta ne lipseşte. Să ne împiedicăm de el în fiecare zi, spune Diomede.
— Pe colină, propune Odiseu. Pe culmea de lângă tabăra lor.
Oriunde, oriunde, oriunde.
— Am venit să iau locul tatei.
Glasul limpede spintecă încăperea. Regii întorc capul spre pânza de la intrarea cortului. În prag stă un băiat. Are părul roşu, precum pojghiţa de pe tăciuni, e frumos, dar rece, ca o dimineaţă de iarnă.
Doar un neghiob nu ar şti despre ce tată vorbeşte. E întipărit în fiecare trăsătură de pe chipul său, atât de limpede, că-mi vine să
plâng. Doar bărbia este altfel, foarte ascuţită, ca a mamei sale.
— Sunt fiul lui Ahile, dă de veste.
Regii se uită lung. Cei mai mulţi nici nu ştiau că Ahile avea un copil. Doar Odiseu găseşte ce să spună.
— Am putea şti cum îl cheamă pe fiul lui Ahile?
— Mă numesc Neoptolemos, mi se mai spune şi Pirrhu.
„Foc.” Însă nu aduce deloc cu focul, în afară de păr.
— Unde stătea tatăl meu?
Idomeneu se aşezase acolo. Se ridică.
— Aici.
Pirrhu îl cercetează din ochi pe regele Cretei.
— Îţi iert îngâmfarea. Nu ştiai că vin. Se aşază. Rege din Micene, rege din Sparta, îi salută cu o înclinare abia văzută din cap. Mă pun în slujba oştii voastre.
Chipul lui Agamemnon este prins între neîncredere şi neplăcere.
Crezuse c-a scăpat de Ahile. Iar băiatul se poartă ciudat, neliniştitor.
— Nu pari destul de vârstnic.
Doisprezece ani. Are doisprezece ani.
— Am locuit cu zeii mării, spune el. Am băut nectarul lor şi m-am hrănit cu ambrozie. Vin acum să câştig războiul vostru. Parcele au spus că fără mine Troia nu va cădea.
