302
Profeţia a fost adevărată. Acum că a venit Pirrhu, Troia cade. Nu e doar meritul lui, desigur. Mai sunt calul, planul ticluit de Odiseu şi o întreagă oaste. Însă el este cel care îl ucide pe Priam. El este cel care o dibuie pe soaţa lui Hector, Andromaca, ascunsă într-o pivniţă cu fiul ei. Îi smulge copilul din braţe şi-l izbeşte cu capul de zidul de piatră, atât de tare, încât ţeasta i se striveşte ca un fruct putred. Până şi Agamemnon a pălit când a ajuns vestea la el.
Cetatea se frânge ca un os şi ei îi sug măduva. Regii ahei îşi umplu cămările cu stâlpi de aur şi prinţese. Mai iute decât mi-aş fi închipuit că se poate, ei strâng tabăra, toate corturile sunt făcute sul şi stivuite, vitele sunt ucise şi puse la păstrare. Plaja e curăţată ca un hoit ciugulit de păsări.
Le bântui prin vise. Nu plecaţi, mă rog de ei. Daţi-mi mai întâi odihna. Însă dacă m-aude cineva, nu-mi răspunde.
Pirrhu vrea să facă o ultimă jertfă în cinstea tatălui său în seara dinaintea ridicării ancorei. Regii se strâng lângă mormânt şi el tronează deasupra tuturor, cu prizonierele lui regale la picioare, Andromaca, regina Hecuba şi tânăra prinţesă Polixena. Le târăşte peste tot cu el, ca să-şi arate necurmat triumful.
Calhas duce un viţel alb la poalele mormântului. Însă când dă să ia cuţitul, Pirrhu îl opreşte.
— Doar un viţel? Atâta tot? La fel ca pentru oricare alt om? Tatăl meu a fost Aristos Achaion. A fost cel mai bun dintre voi şi fiul său s-a dovedit şi mai bun. Şi vă zgârciţi?
Mâna lui Pirrhu înşfacă rochia fără formă a prinţesei Polixena şi o trage spre altar.
— Asta merită sufletul tatei.
Nu. N-o să îndrăznească.
De parcă mi-ar răspunde, Pirrhu zâmbeşte.
— Ahile e mulţumit, spune el şi-i despică beregata.
Încă mai simt pe limbă gustul de sare şi fier. A pătruns în iarba unde suntem îngropaţi şi mă sufocă. Se spune că morţii sunt însetaţi de sânge, dar nu aşa. Nu aşa.
Aheii pleacă mâine şi eu sunt disperat.
303
Odiseu.
Are somnul uşor, pleoapele îi flutură.
Odiseu. Ascultă-mă.
Tresare. Nici în somn nu are tihnă.
Când ai venit să-i ceri ajutorul, eu ţi-am răspuns. Nu-mi răspunzi şitu acum? Ştii ce-a însemnat el pentru mine. Ai văzut înainte chiar să neaduci aici. Pacea noastră e-n mintea ta.
— Mă ierţi că-ţi tulbur liniştea atât de târziu, prinţe Pirrhu, spune el cu zâmbetul său cel mai paşnic.
— Eu nu dorm, zice Pirrhu.
— Bună treabă. Nu-i de mirare că faci mai multe decât noi, restul.
Pirrhu îl priveşte cu ochii mijiţi; nu-şi dă seama dacă-şi bate joc de el.
— Vin? întreabă Odiseu, ridicând un burduf.
— De ce nu? Pirrhu smuceşte bărbia spre două pocaluri. Ieşi, îi porunceşte Andromacăi.
Cât ea îşi strânge hainele, Odiseu toarnă.
— Pesemne eşti mulţumit de tot ce-ai izbândit aici. Erou la nici treisprezece ani… Nu mulţi bărbaţi se pot lăuda cu una ca asta.
— Niciun alt bărbat, spune el rece. Ce doreşti?
— Mă tem că împunsătura rară a unei vinovăţii m-a mânat încoace.
— Da?
— Mâine plecăm şi lăsăm în urmă o mulţime de ahei morţi. Toţi sunt îngropaţi cum se cade, cu un nume care să le ducă amintirea.
Toţi, mai puţin unul. Nu sunt credincios, însă nu-mi place să mă
gândesc la suflete ce rătăcesc printre cei vii. Vreau să odihnesc fără să
mă chinuie vreun spirit neliniştit.
Pirrhu ascultă cu buzele trase îndărăt, în semnul lui de dispreţ
obişnuit.
