— Eram prada lui de război şi Agamemnon l-a dezonorat când m-a luat. Asta-i tot.
— Nu se culca cu tine?
— Nu, stăpâne.
— Ajunge, i-o taie el cu glas tăios. Să nu mă mai minţi niciodată.
Eşti cea mai de preţ femeie din tabără. Erai a lui.
Umerii ei se înălţaseră puţin.
— Nu vreau să ai despre mine o părere mai bună decât merit. Nu m-am bucurat niciodată de norocul acela.
— De ce? Ce e cu tine?
Ea şovăie.
— Stăpâne, ai auzit de bărbatul îngropat alături de tatăl tău?
— Bineînţeles că n-am auzit, răspunde el, fără expresie pe chip. El este un nimeni.
— Şi totuşi tatăl tău l-a iubit mult şi l-a cinstit. S-ar bucura să ştie c-au fost îngropaţi împreună. De mine n-a avut deloc nevoie.
Pirrhu o priveşte lung.
— Stăpâne…
— Tacă-ţi gura. Cuvintele plesnesc deasupra capului ei ca un bici.
301
O să te-nvăţ ce-nseamnă să-l minţi pe Aristos Achaion. Se ridică.
Vino la mine.
Nu are decât doisprezece ani, însă nu pare. La trup e bărbat.
Briseis face ochi mari.
— Stăpâne, iertare că te-am supărat. Poţi să întrebi pe-oricine, pe Foinix sau pe Automedon. O să-ţi spună că nu mint.
— Ţi-am poruncit ceva.
Ea se ridică şi bâjbâie cu mâinile în faldurile rochiei. Fugi, îi şoptesc. Nu te duce la el. Dar ea se duce.
— Stăpâne, ce vrei să faci cu mine?
Pirrhu se apropie de ea cu ochi strălucitori.
— Orice am chef.
Nu văd de unde vine cuţitul. E în mâna ei, apoi îl repede spre el.
Însă n-a mai omorât pe nimeni. Nu ştie cât de tare trebuie să izbeşti, nici cu câtă hotărâre. Iar el e agil, deja s-a ferit. Tăişul crestează pielea în zigzag, dar nu se afundă. O loveşte crud, doborând-o la pământ. Ea îi azvârle cuţitul în faţă şi fuge.
Ţâşneşte din cort, trecând de mâinile prea leneşe ale străjerilor, fuge în jos pe plajă şi se azvârle în mare. Pirrhu vine după ea, cu tunica ruptă şi sângele curgându-i pe pântece. Rămâne lângă străjerii buimaci şi ia liniştit o lance din mâna unuia.
— Azvârle-o, îl îndeamnă străjerul.
De acum, ea a trecut de valurile de la ţărm.
— O clipă, murmură Pirrhu.
Mădularele ei se ridică în valurile cenuşii ca nişte aripi ce bat egal.
Dintotdeauna, ea fusese cea mai puternică înotătoare dintre noi trei.
Jura că ajunsese odată în Tenedos, cale de două ceasuri cu barca. Simt un triumf dezlănţuit când o văd cum se îndepărtează tot mai mult de ţărm. Singurul om care ar putea-o răzbi cu lancea a murit. E liberă.
Singurul om în afară de fiul său.
Lancea zboară din capătul plajei, fără zgomot, exact aşa cum trebuie. Vârful o izbeşte în spate ca o piatră azvârlită pe o frunză
plutitoare. Noianul negru o înghite cu totul.
Foinix trimite un înotător să-i caute leşul, însă nu-l găseşte. Poate că zeii ei sunt mai îndurători decât ai noştri şi ea îşi va găsi odihna.
Mi-aş da încă o dată viaţa pentru asta.
