— Nu pot spune că eu şi tatăl tău am fost prieteni. Însă i-am admirat iscusinţa şi l-am preţuit ca oştean. Şi într-un deceniu ajungi să cunoşti omul, chiar dacă nu vrei neapărat. Aşa că-ţi pot spune că
nu cred că el ar dori ca numele lui Patrocle să fie uitat.
Pirrhu se încordează.
304
— A zis el asta?
— A cerut să le fie amestecate cenuşile şi să fie îngropaţi ca unul singur. Dacă e să judecăm astfel, putem să spunem că asta şi-a dorit.
Pentru prima oară, sunt recunoscător pentru isteţimea lui.
— Eu sunt fiul lui. Eu spun ce-şi doreşte spiritul său.
— De aceea am venit la tine. Eu n-am nimic de câştigat. Sunt doar un bărbat cinstit, căruia îi place să vadă că se face dreptate.
— E drept ca faima tatălui meu să se împuţineze? Să fie pătată de un om de rând?
— Patrocle nu era om de rând. S-a născut prinţ şi a fost exilat. A slujit cu vitejie în oastea noastră şi mulţi l-au admirat. El l-a ucis pe Sarpedon, al doilea ca putere după Hector.
— În platoşa tatălui meu. Mulţumită faimei tatălui meu. El nu are niciun renume al lui.
Odiseu încuviinţează din cap.
— Adevărat, însă faima e ciudată. Unii se acoperă de glorie după
moarte, pe când alţii pălesc. Ceea ce o stirpe admiră, alta nu poate să
sufere. Îşi desface mâinile late. N-avem cum şti cine va supravieţui măcelului memoriei. Zâmbeşte. Cine ştie? Poate chiar şi eu voi fi faimos într-o zi. Poate mai faimos decât tine.
— Mă îndoiesc.
— N-avem de unde să ştim, ridică Odiseu din umeri. Suntem doar muritori, torţe ce se sting repede. Cei ce vin după noi pot să ne ridice sau să ne coboare după poftă. Patrocle ar putea să se înalţe cândva în viitor.
— Ba nu.
— Atunci ar fi o faptă bună. O dovadă de milostenie şi evlavie. Ca să-ţi cinsteşti tatăl şi să laşi un mort să-şi găsească odihna.
— El e o pată pe onoarea tatei şi pe a mea. N-am să îngădui. Ia-ţi poşirca şi du-te, spune Pirrhu cu glas uscat, ca un braţ de crenguţe sfărâmându-se.
Odiseu se ridică, dar nu pleacă.
— Ai soaţă? îl întreabă.
— Bineînţeles că nu.
— Eu am. N-am mai văzut-o de zece ani. Nu ştiu dacă n-a murit sau o să mor eu pe drum spre ea.
305
Crezusem întotdeauna că soaţa lui era o glumă, o născocire. Însă
glasul îi e acum blând. Vorbele lui se înşiruie încetişor, de parcă le-ar scoate din străfundurile fiinţei lui.
— Singura alinare e că vom fi împreună pe lumea cealaltă. Că ne vom întâlni din nou acolo, dacă nu în viaţa asta. N-aş vrea să fiu acolo fără ea.
— Tata n-a avut o asemenea soaţă, zice Pirrhu.
Odiseu priveşte chipul neîndurător al tânărului.
— Eu am făcut tot ce puteam, rosteşte el. Să nu se uite că am încercat.
Eu nu uit.
Aheii ridică ancora şi odată cu ei se duce şi speranţa mea. Nu-i pot urma. Sunt înlănţuit de pământul în care-mi zace cenuşa. Înconjur obeliscul de piatră al mormântului său. Poate e rece la atingere, poate e cald. Nu-mi dau seama. Pe el scrie A H I L E şi atât. El s-a dus în lumea subpământeană şi eu sunt aici.
Oameni vin la mormântul lui. Unii rămân mai în spate, de parcă s-ar teme că stafia lui se va ridica şi-i va chema la luptă. Alţii stau la poale şi privesc scenele din viaţa lui, săpate în piatră. Au fost sculptate niţel cam în grabă, însă se văd destul de limpede. Ahile îl ucide pe Memnon, îl ucide pe Hector, o ucide pe Pentesilea. Numai moarte peste tot. Aşa ar putea arăta mormântul lui Pirrhu. Aşa o să
rămână-n amintire?
Thetis vine. O privesc cum veştejeşte iarba pe care păşeşte. De mult n-am mai urât-o atât. Ea l-a făcut pe Pirrhu şi l-a iubit mai mult decât pe Ahile.
Priveşte scenele de pe mormânt, o moarte după alta. Întinde mâna ca pentru a le atinge. Nu mai îndur.
