Thetis, spun.
Îşi trage iute mâna. Se face nevăzută.
Se întoarce mai târziu. Thetis. Nu pare să mă audă. Doar stă şi se uită la mormântul fiului ei.
Sunt îngropat aici. În mormântul fiului tău.
Nu spune nimic. Nu face nimic. Nu aude.
306
Vine în fiecare zi. Stă la poalele mormântului şi parcă-i simt răceala prin pământ, izul uşor usturător de sare. N-am cum s-o alung, dar pot s-o urăsc.
Ai spus că l-a nenorocit Chiron. Tu eşti zeiţă, eşti rece şi nu ştiinimic. Tu l-ai nenorocit. Priveşte cum va rămâne acum în amintire.
Ucigaşul lui Hector, ucigaşul lui Troilus. Fapte pline de cruzime pe carele-a săvârşit la durere.
Faţa ei este ca piatra. Nu se urneşte. Zilele vin şi pleacă.
Poate asemenea lucruri trec drept virtute în rândul zeilor. Dar cu ceslavă te-alegi dacă iei viaţa cuiva? Noi murim tare uşor. Vrei să-l faci şipe el un Pirrhu? Lasă ca poveştile despre el să spună mai mult de-atât.
— Ce anume mai mult? întreabă.
Măcar acum nu mă tem. Ce poate să-mi mai facă?
Că a înapoiat trupul lui Hector tatălui său, zic. Asta se cuvine să
dăinuie în amintire.
Rămâne tăcută mult timp.
— Şi mai ce?
Cât de bine cânta la liră. Glasul lui frumos…
Pare să aştepte.
Fetele, pe care le-a luat el, ca să nu le facă rău vreun alt rege.
— Tu ai pus la asta cale.
De ce nu eşti cu Pirrhu?
În ochi i se vede o lucire.
— A murit.
Mă cuprinde o bucurie dezlănţuită. Cum? întreb aproape poruncitor.
— L-a ucis fiul lui Agamemnon.
De ce?
O vreme nu răspunde.
— I-a răpit mireasa şi a necinstit-o.
„Orice am chef”, aşa îi zisese lui Briseis. Ăsta e fiul pe care l-ai preferat lui Ahile?
Ea strânge buzele.
— Nu mai ai nicio amintire?
Sunt tot numai amintiri.
— Atunci vorbeşte.
307
Mai că refuz. Însă dorul de el e mai puternic decât ura. Vreau să
vorbesc despre ceva care nu-i nici mort, nici ceresc. Vreau ca el să
trăiască.
