Go to page:

Text Size:

A doua zi mă duce la rug. Briseis şi mirmidonii îl privesc cum mă

aşază pe lemne şi scapără amnarul. Flăcările mă înconjoară şi simt cum alunec tot mai departe de viaţă, până sunt doar un tremur slab în aer. Tânjesc după bezna şi liniştea împărăţiei subpământene a lui Hades, unde mă voi putea odihni.

El adună cenuşa cu mâna lui, chiar dacă e datoria unei femei. O

toarnă într-o urnă de aur, cea mai frumoasă din tabăra noastră, şi se întoarce spre aheii care privesc.

— Când voi muri, las în grija voastră să ne amestecaţi cenuşa şi să

ne îngropaţi împreună.

Hector şi Sarpedon au murit, însă vin alţi viteji să le ia locul. În Anatolia se găsesc aliaţi din belşug şi regi care vor să dea o mână de ajutor împotriva năvălitorilor. Întâi Memnon, fiul aurorei cu degete trandafirii, regele Etiopiei. O matahală cu piele smeadă, cu coroană

pe cap, ce vine cu oşteni la fel de smezi ca el, cu pielea neagră mată.

Rămâne locului, rânjind plin de speranţă. A venit să răpună un om anume, şi numai unul.

Omul acela îl întâmpină înarmat doar cu o lance. Pieptarul atârnă

pe el, încins prost, pletele, pe vremuri strălucitoare, îi sunt acum lăţoase şi nespălate. Memnon izbucneşte în râs. Ce uşor va fi. Când se prăbuşeşte încovrigat în jurul unei cozi lungi din frasin, zâmbetul i se şterge de pe chip. Ahile îşi scoate lancea, cu mişcări ostenite.

Apoi vin amazoanele, cu sânii goi şi pielea lucindu-le ca lemnul uns cu uleiuri. Pletele le sunt prinse în coadă, poartă în mâini suliţe şi săgeţi cu ţepi. De şei le atârnă scuturi pântecoase, în formă de seceri, ca tăiate din lună, în frunte se deosebeşte o siluetă pe un cal murg, cu pletele desfăcute, ochi anatolieni negri, migdalaţi şi feroce – ca doi solzi de piatră ce se mişcă neobosiţi cercetând oastea din faţa sa.

Pentesilea.

Poartă pelerină, şi asta-i grăbeşte sfârşitul – poate fi trasă jos de pe cal, cu mădularele-i uşoare şi graţioase ca de pisică. Se rostogoleşte cu măiestrie şi cu o mână apucă iute suliţa legată de şa. Se ghemuieşte pe pământ, regăsindu-şi echilibrul. Un chip o priveşte de sus, sumbru, întunecat, golit de simţire. De acum nu mai poartă platoşă, lăsându-şi pielea expusă vârfurilor de lance şi de săgeată. Pieptul îi e

 295 

îndreptat spre ea acum, cu nădejde şi alean.

Pentesilea îşi repede suliţa şi trupul lui Ahile se fereşte de vârful ucigaş, cu neputinţă de zvelt, cu o agilitate nesfârşită. Muşchii îl trădează mereu, căutând viaţa, nu pacea pe care o aduc suliţele. Ea loveşte încă o dată, iar el sare de la pământ, peste vârful armei, ca o broască, cu trup uşor şi destins. Scoate un sunet de regret. Sperase, fiindcă regina amazoanelor omorâse mulţi oameni. Din şa, părea aidoma lui, iute şi graţioasă, neîndurătoare. Însă nu este. Dintr-o lovitură, o striveşte de pământ, lăsând-o cu pieptul sfârtecat ca glia sub plug. Femeile ei urlă cu furie, cu jale, spre umerii lui gârboviţi, care se îndepărtează.

Cel din urmă este un băieţel, Troilus. Îl ţinuseră zălog după ziduri

– mezinul lui Priam, cel care ei nădăjduiesc să scape cu viaţă. Moartea fratelui său îl scosese din cetate. E curajos, nesăbuit şi nu vrea să

asculte de nimic. Îl văd cum se smulge din mâinile fraţilor mai mari şi sare în carul său de luptă. Goneşte aplecat în faţă, ca un ogar lăsat liber, căutând răzbunare.

Coada lăncii i se opinteşte în pieptul care abia începea să se mărească, odată cu vârsta. El se prăbuşeşte cu hăţurile încă în mână şi caii speriaţi o iau la galop, târându-l după ei. Vârful lăncii cade cu clinchet pe pietre, scriind în colb cu unghia sa de bronz.

În cele din urmă, se eliberează şi se ridică, cu picioarele şi spinarea julite şi pline de praf. Îl înfruntă pe bărbatul mai vârstnic, care se înalţă în faţa lui; umbra ce bântuie pe câmpul de luptă, chipul fioros ce omoară, cu gesturi ostenite, om după om. După câte văd, n-are nicio şansă, cu ochii lui strălucitori şi bărbia sumeţită dârz. Vârful se înfige în nodul cel moale al gâtului şi sângele curge precum cerneala, a cărei culoare pare să se întindă în amurgul ce mă înconjoară.

Băiatul se prăbuşeşte.

Între zidurile Troiei, mâini grăbite leagă iute o coardă de arc. Este aleasă o săgeată şi picioare princiare urcă în goană scările spre un turn înclinat deasupra unui câmp de bătălie presărat cu morţi şi muribunzi. Acolo unde aşteaptă un zeu.

Paris găseşte uşor ţinta. Bărbatul se mişcă încet, ca un leu rănit şi bolnav, însă pe care-l însemnează fără greş pletele aurii. Paris îşi

 296 

potriveşte săgeata.

— Unde să ţintesc? Am auzit că-i invulnerabil. Doar dacă…

— El este un om, spune Apollo, nu un zeu. Dacă-l nimereşti, va muri.

Paris ţinteşte. Zeul îşi pune degetul pe penele săgeţii. Apoi suflă

uşor – ca pentru a spulbera o păpădie sau pentru a împinge o corabie de jucărie pe apă. Iar săgeata zboară drept şi fără sunet, desenând o boltă coborâtoare spre spinarea lui Ahile.

Ahile aude bâzâitul slab pe care-l stârneşte în zbor cu o clipă

înainte să-l lovească. Întoarce niţel capul, ca pentru a o privi cum se apropie. Închide ochii şi simte cum vârful îi pătrunde în piele, despicând muşchiul gros şi străpungând carnea caldă până în căuşul coastelor. Acolo îi dibuie în sfârşit inima. Sângele curge între omoplaţi, întunecat şi gros ca uleiul. Când chipul i se izbeşte de pământ, Ahile zâmbeşte.

 297 