Tatiana o întrerupse cu blândeţe:
— Trebuie să ştii şi cum! Aşa iată, aşternutu-i gata, culcă-te!
Se trase lingă cuptor, tăcută, dreaptă şi îngândurată. Mama se culcă îmbrăcată; era frântă de oboseală, şi, simţind o durere surdă în oase, gemu încet. Tatiana stinse lampa; când întunericul cuprinse toată izba, se auzi din nou glasul ei coborât şi domol. Şi sunetul lui împrăştia parcă o parte din bezna înăbuşitoare.
— Bag samă că nu te-nchini. Nici eu nu cred în dumnezeu.
Şi nici în minuni.
Mama se răsuci neliniştită pe laviţă; noaptea fără de hotar se uita la dânsa prin geam, un foşnet şi un fâşâit abia auzit se furişa îndărătnic în tăcerea dimprejur. Vorbi aproape în şoaptă şi cu teamă:
— In privinţa lui dumnezeu, nu ştiu ce să-ţi spun, dar cred în Hristos… Cred în cuvintele lui: iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi… Asta-i credinţa mea…!
Tatiana tăcea. In întuneric mama desluşea făptura ei subţiratică, dreaptă, care se contura cenuşie pe fondul întunecat al cuptorului. Stătea nemişcată. Mama închise ochii îndurerată.
Şi deodată auzi glasul rece al femeii:
— Niciodată n-am să iert nici lui dumnezeu, nici oamenilor moartea copilaşilor mei… Niciodată!
Nilovna se ridică tulburată; inima ei înţelesese toată durerea care se ascundea sub aceste cuvinte.
— Eşti tânără, o să mai ai copii. – îi spuse dânsa cu duioşie.
Răspunsul femeii veni cu zăbavă, abia şoptit:
— Nu! Doctorul zice că sunt vătămată… N-am să mai pot naşte niciodată…
Un şoarece trecu în goană prin odaie. O trosnitură sparse, ca un fulger nevăzut, liniştea încremenită. Şi iarăşi se auzi desluşit ploaia de toamnă, răpăind şi foşnind pe acoperişul de paie, ca nişte degete înfricoşate dibuind în întuneric. Stropii de ploaie cădeau trist pe pâinânt, tnăsurând curgerea înceată
a nopţii de toamnă…
Prin toropeala grea a somnului, mama auzi tropăit de paşi afară, apoi în tindă. Uşa se deschise încet şi un glas întrebă în şoaptă:
— Tatiana, te-ai culcat?
— Nu.
— Dânsa doarme?
— Mi se pare că doarme.
O lumină se aprinse, tremură o clipă şi se mistui în întuneric. Mujicul se apropie de laviţa pe care dormea mama, potrivi cojocul de pe dânsa şi-i înveli bine picioarele. Grija aceasta o mişcă adânc pe mama, prin simplitatea ei duioasă; închise ochii şi zâmbi. Stepan se dezbrăcă în tăcere şi se caţără pe cuptor. în odaie se făcu linişte.
Cu urechea aţintită la unduirile molcome ale tăcerii somnoroase, mama rămase nemişcată; în faţa ei stăruia, legănându-se în întuneric, chipul însângerat al lui Râbin…
De pe cuptor se auzi glas şoptit:
— Ai văzut ce fel de oameni s-au înhămat la treaba asta?
Oameni vârstnici, care-au îndurat destule necazuri în viaţă, care-au muncit destul şi acum ar trebui să stea la hodină…
Când colo, uite că nu se lasă! Ai văzut? Şi tu… care eşti tânăr şi deştept… E-eh, Stiopa! Mujicul răspunse cu glasu-i plin, dar coborât:
— De o treabă ca asta nu poţi să te-apuci până nu chibzuieşti temeinic…
— De când tot aud vorba asta… O vreme glasurile amuţiră.
După aceea se auzi iar şoapta înăbuşită a lui Stepan:
— Uite ce trebuie să facem noi: să vorbim întâi cu fieştecare în parte – cu Makov, de pildă; Alioşa e ager la minte, ştie carte şi a înghiţit destule de la stăpânire; apoi cu Serghei Sorin, că
şi el e tare isteţ. Şi Kneazev e om dintr-o bucată, cinstit şi îndrăzneţ. Aceş-tia-s deajuns deocamdată! Trebuie să-i văd şi pe oamenii despre care ne-a vorbit dânsa. Am să-mi iau toporul şi am să mă duc la oraş, chipurile ca să sparg lemne, să câştig şi eu un ban. Se cuvine să fim cu multă băgare de seamă. Bine zice dânsa, că omul se preţuieşte după faptele sale. Iacă, de pildă, mujicul aceia. El, chiar şi-n faţa lui dumnezeu, tot nu s-ar lăsa… om neclintit şi dârz! Dar de Nikita ce zici, ai? S-a simţit, s-a ruşinat. Mare minune…!
— îl bat pe om în faţa voastră şi voi staţi gură-cască…
— Asta nti-i chiar aşa! Mai bine zi slavă domnului că nu ne-am apucat şi noi să dăm în omul acela, zău aşa!
Şi astfel vorbi îndelung, în şoaptă, ba coborând glasul de tot, încât mama abia îi mai desluşea cuvintele, ba ridicându-l şi mormăind tare şi răguşit. Atunci femeia îl domolea:
— Mai încet, c-o trezeşti…
Mama căzu într-un somn adânc, care, cuprinzând-o ca un nor greu, o învălui şi-o fură.
Tatiana o trezi, când întunericul cenuşiu al dimineţii privea încă prin geam; clopotul de strajă de la biserică îşi împrăştia dangătul de aramă, care plutea somnoros peste sat, pierzându-se departe în liniştea rece.
— Am pus samovarul să te-ncălzeşti c-tiri ceai fierbinte că
altfel o să-ţi fie frig. Nu poţi să pleci la drum aşa, abia sculată
