„Numai de nu m-ar bate”…

Bătrânul se opri în faţa ei, rămase o vreme tăcut, apoi o întrebă aspru, dar fără să ridice glasul:

— Ei, ce te uiţi aşa la mine?

— Dar pentru ce să nu mă uit?

— Hoaţo! Muiere bătrână şi te ţii de d-ald-astea? Mamei i se păru că vorbele acestea o loviseră peste obraz, o dată, de două ori; pline de răutate şi rostite cu glas răguşit, ele o dureau, de parcă i-ar fi sfâşiat obrajii şi i-ar fi şfichiuit ochii.

— Eu? Eu nu sunt hoaţă, minţi! – strigă dânsa cu toată

puterea glasului şi în faţa ei totul se învălmăşi. Mânia în vârtejul revoltei care o cuprinsese, umplându-i inima de amărăciunea obidei. Smuci geamantanul, care se deschise.

— Priveşte! Priviţi cu toţii! – strigă mama, ridi-cându-se în picioare şi fluturând deasupra capului un teanc de manifeste.

Cu toate că îi vâjâiau urechile, auzi totuşi glasurile oamenilor, care se adunau în jurul ei şi-i văzu venind zoriţi din toate părţile.

— Ce este?

— Uite copoiul…

— Ce-i cu ea?

— Cică a furat.

— Şi ce cumsecade pare, vai, vai, vai!

— Eu nu sunt hoaţă! – repetă mama cu glas puternic, liniştindu-se cu încetul, la vederea mulţimii care se îmbulzea din toate părţile.

— Ieri au fost judecaţi politicii, printre ei era şi fecioru-meu, Vlasov, şi el a rostit o cuvântare – iat-o! Mă duceam s-o împrăştii între oameni ca s-o citească şi să cugete asupra adevărului…

Cineva întinse braţul şi-i trase câteva foi din mână; atunci mama le aruncă pe toate peste capetele mulţimii, ţ

— D-apăi că nici pentru asta n-au să-ţi dea premiu! – spuse o voce speriată.

Mama îi văzu pe oameni luând foile şi ascunzân-du-le în sân şi prin buzunare; aceasta o întări sufleteşte şi-i redete siguranţa mişcărilor. Cu mintea tot mai limpede, cu puterile tot mai înviorate, încordân-du-se toată şi simţind cum creştea într-însa mândria trezită iarăşi, cum se învăpăia din nou bucuria înăbuşită, grăia către oameni, scoţând mereu din geamantan şi aruncând în dreapta şi-n stânga teancuri de foi, pe care mulţimea de mâini iuţi şi lacome se îmbulzea să le prindă.

— Ştiţi pentru ce-au fost judecaţi, îecioru-meu şi toţi cei care sunt alături de el? Iacă, am să vă spun eu pentru ce şi să credeţi ce vă spune o femeie cu părul alb şi cu inima de mamă îndurerată. Aliaţi că oamenii care au fost judecaţi ieri vă aduceau vouă, tuturor, dreptatea adevărului. Ieri am cunoscut şi eu dreptatea aceasta… şi nimeni nu poate sta împotriva ei, nimeni!… Mulţimea tăcea, sporind necontenit, îmbulzindu-se tot mai strâns şi cuprinzând-o pe mama de jur împrejur într-o masă compactă, într-un singur trup viu.

— Sărăcie, foame, boli – iată cu ce s-aleg oamenii din toată

munca lor. Totul este împotriva noastră; ne istovim în muncă

zi de zi, toată viaţa, veşnic, în glod şi-n minciună, iar de roadele muncii noastre se bucură şi se îmbuibă alţii şi pe noi ne ţin ca pe nişte câini în lanţ, în întunericul neştiinţei, ca să

nu cunoaştem nimic, şi în teamă, ca să ne temem şi de umbra noastră! Viaţa noastră se petrece-n beznă, în beznă adâncă!

— Aşa-i! – veni răspuns înăbuşit din mulţime.

— tnchide-i gura!

În rândurile din urmă ale mulţimii, mama îl zări pe agentul care-o urmărise, însoţit de doi jandarmi; se grăbi să împartă

foile care-i mai rămăseseră, dar când băgă mâna în geamantan, dădu de o altă mână.

— Luaţi-le, luaţi-le! – spuse ea, aplecându-se.

— Împrăştiaţi-vă! – strigau jandarmii îmbrâncind oamenii înlături.

Dar oamenii nu se lăsau urniţi din loc şi, fiind mulţi, îi copleşeau şi-i împiedicau, poate chiar fără vrerea lor, pe jandarmi. Femeia aceea cu părul încărunţit, cu privirea deschisă, şi cinstită, cu faţa plină de bunătate, îi atrăgea cu o putere de neînvins. Aruncaţi de viaţă unii într-o parte, alţii în alta, rupţi unul de altul, în clipa aceea se contopeau într-un singur suflet încălzit de flacăra cuvântului, pe care inimile multora din ei, sub obida nedreptăţilor, îl căutau, poate, şi-l aşteptau de îndelungă vreme. Cei care se aflau mai aproape de dânsa stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, cu ochii aţintiţi asupra ei; mama le simţea în faţă răsuflarea caldă.

— Pleacă, bătrânico!

— O să te ridice!

— Ia te uită, cum nu se teme!

m„

— La o parte f îuiprăştiaţi-vă! – răsunau tot mai aproape răcnetele jandarmilor. Cei din faţa mamei se clătinau şi cercau să se sprijine unii pe alţii.

Mamei i se părea că toţi erau gata să-i dea crezare, s-o înţeleagă, şi de aceea vroia, se grăbea să le spună tot ce ştia, toate gândurile ei, a căror putere o simţea. Şi gândurile acestea se ridicau lin din străfundul inimii sale şi se închegau ca într-o cântare, dar ea simţea cu obidă că n-o mai ţine glasul, că hârâie, tremură, se irânge.

— Cuvântul fiului mei! e cuvântul cinstit al unui muncitor, al unui suflet care nu se vinde! Cei ce nu se vând sunt neînfricaţi; după aceasta îi puteţi cunoaşte!

Nişte ochi tineri o priveau drept în faţă, cu însufleţire şi spaimă.

Cineva o izbi în piept. Mama se clătină şi se lăsă pe bancă; peste capetele oamenilor se vânturau mâinile jandarmilor, înşfăcându-i de ceafă şi de umeri, îinbrân-cindu-i înlături, smulgându-le căciulile şi aruncându-le departe. Totul se învălmăşi şi se întunecă în ochii mamei, dar, biruindu-şi oboseala, strigă mai departe cu cea din urmă rămăşiţă de glas:

— Uniţi-vă puterile, oameni buni, într-o singură putere!

Un jandarm o apucă de guler cu înâna lui mare şi roşie şi o zgilţâi:

— Tacă-ţi fleoauca!

Izbită cu ceafa îu perete, mama îşi simţi inima cuprinsă, o clipă, în pâcla înecăcioasă a spaimei, dar îndată izbucni iarăşi în vâlvătăi, şi negura se risipi.

— Hai! – răcni jandarmul.

— Să nu vă temeţi de nimic! Suferinţă mai amară, decât cea pe care o înduraţi toată viaţa voastră, nu este pe lume…

— Taci odată!

— Jandarmul o prinse de braţ şi o smuci.

Celălalt o apucă de mână şi amândoi porniră cu paşi mari, târând-o între ei.

— Suferinţa de fiecare zi, care vă macină inima şi vă seacă