— Dumneata să pleci dis-de-dimineaţă, măicuţă, ca să nu te vadă nimeni, şi să n-o porneşti de-a dreptul la oraş, că nu-i bine. Să iei cai de poştă şi să te opreşti la staţia următoare…
— De ce? Am s-o duc eu, – zise Stepan.
— Nu-i bine! Dacă se întâmplă ceva, are să te-n-trebe:A mas la tine?” „A mas.” „Şi unde e?” „Am dus-o.” „Aşa, vra să zică, tu ai dus-o? Poftim la puşcărie!” Ai înţeles? De ce să te zoreşti, ca să intri chiar de-acuma-n puşcărie? Fieştecare lucru la vremea lui. Vorba ceea: ai răbdare c-o să moară el şi ţarul! Pe când aşa, se schimbă socoteala, îţi spun eu; a mas la mine peste noapte, şi-a tocmit cai şi-a plecat! Puţini oameni rămân peste noapte-n sat? E drum de şleau…
— Straşnic mai cunoşti învăţătura fricii, măi Piotr! La ce şcoală ai umblat? – îl întrebă în batjocură Tatiana.
— Ehei, dragă cumătră, omul trebuie să ştie de toate! –
răspunse Piotr, plesnindu-se cu palma peste genunchi.
— Să ştii când să te temi şi să ştii când să fii îndrăzneţ! Ţii minte cum l-a scărmănat zemski pe Vaganov pentru gazeta
ceea? Acum Vaganov n-ar mai lua în ruptul capului o carte-n mână. în mine poţi să ai toată încrederea, măicuţă, că mă
pricep la toate «.şmecheriile, de mă ştiu toţi oamenii din partea locului. Am să-ţi împart cărticelele şi foile cum nici nu s-ar putea mai bine! Drept e că poporanii noştri nu prea ştiu carte şi-s cam înfricoşaţi, dar atât de păcă-toase.-s vremurile şi aşa i-au strâns în chingi, încât vrând-nevrând omul începe să se zgâiască şi să-ntrebe: ce-i asta, măi? Iar cartea îi răspunde limpede: Ce să fie? Uite, aşa şi aşa; trudeşte-ţi olecuţă creierul şi vezi ce ai de făcut! Adesea se-ntâmplă că
omul care nu ştie carte pricepe mai bine decât cel ştiutor, mai ales când acesta-i dintre cei sătui! Eu răzbat peste tot şi văd multe! Nimic de zis, poţi răzbi, dar trebuie să lucrezi cu cap şi să fii şi şmecher, ca să nu cazi dintr-o dată în băltoacă. Pare-se, că şi mărimile au început să adulmece boare rece dinspre sate: mujicul le zâmbeşte tot mai rar şi, chiar când le zâmbeşte, le arată prea puţină dragoste, de parcă ar vrea să
se lepede de-a biue-l'ea de stăpânirea lor! Dăunăzi, la Smoliakovo, un sat din apropiere, au venit să ia dările. Mujicii au pus mâna pe ghioage! Pristavul dă cu gura, să-i bage în sperieţi: „Bine mă, nepricopsiţilor, asta-nseamnă că vă ridicaţi împotriva ţarului!” Da' un mujic de colo, unul Spivakin, niciuna, nici două, i-o trânteşte-n faţă: „Diiceţi-vă la mama dracului, zice, cu ţar cu tot! Ce fel de ţar e ăla, dacă ne ia şi cămaşa de pe noi…?”. Vezi încotro mergem, măicuţă? Pe Spivakin l-au înşfăcat, bun înţeles, şi l-au băgat în puşcărie, dar vorba pe care a aruncat-o el a rămas, o ştiu pâuă şi copiii şi vorba aceea trăieşte, strigă!
Nu mânca nimic şi-i turuia gura într-una, cu glas şoptit; ochii şireţi şi întunecaţi îi scăpărau, iar el risipea cu dărnicie, în faţa mamei, cum ai risipi nişte bănuţi de aramă dintr-un portofel, o mulţime de amănunte din viaţa satului.
Stepan îl îndemnă de vreo două ori:
— Hai, mănâncă şi tu ceva…
Piotr lua o bucată de pâine, apuca lingura şi iar începea să
povestească fel de fel de păţanii şi întâm-plări, una după alta,
desfătându-se ca sticletele cu propriul lui cântec. Când sfârşiră masa, se ridică şi spuse:
— Ei, trebuie să mă duc şi eu acasă…!
Se opri în faţa mamei şi, dând din cap, îi scutură mâna:
— Cu bine, măicuţă 1 Poate că n-o să ne mai vedem niciodată! Trebuie să-ţi spun, însă, că tot ce s-a în-tâmplat a fost foarte bine! Că ne-am întâlnit şi ne-ai vorbit tare frumos!
Afară de tipărituri mai ai ceva în geamantan? O basma de lină? Foarte bine; ţine minte Stepan, o basma de lână! O să-ţi aducă-ndată geamantanul! Să mergem, Stepan! Rămas bun!
Cu bine!… In liniştea care urmă după plecarea lor, prinse a se auzi foiala gândacilor prin unghere, zbenguiala vântului pe acoperiş şi horn, bătaia ploii în geam, măruntă şi monotonă.
Tatiana începu să pregătească un aşternut pentru mama, luând nişte haine de pe ladă şi de pe sobă şi întinzându-le pe laviţă.
— E plin de neastâmpăr! – spuse mama, gândiudu-se la Piotr.
Femeia o privi pe sub sprâncene şi-i răspunse:
— Sună, zbârnâie, dar nu s-aude nici până colea!
— Dar bărbatu-tău ce fel de om e? – o întrebă mama.
— N-am ce zice, e om de treabă; nu bea, ne-nţe-legem foarte bine, numai că-i moale de feleşagul lui…
Se îndreptă din şale şi, după un timp, întrebă:
— Adicăte, ce s-ar cuveni să facă acum poporul? Să se răscoale, nu-i aşa? Fireşte! Aşa cugetă toţi, dar sunt răzleţi şi fieştecare mârâie în sinea lui. Acuma trebuie să vorbească
omul cu glas tare… şi mai cu seamă trebuie să se găsească
unul care să pornească cu hotărâre.
Şi, aşezându-se pe laviţă, întrebă deodată:
— Şi zici că sunt şi domnişoare tinere care umblă-n treburi d-astea? Se duc printre muncitori, îi învaţă? Şi nu li-i scârbă, nu li-i teamă…?
Iar după ce ascultă cu luare-amiute răspunsul mamei, oltă
adânc. Apoi, coborând pleoapele şi lăsând capul în jos, vorbi iarăşi:
— Am citit odată într-o carte vorba asta: viaţă fără rost! Şi-am înţeles-o dintr-o dată foarte bine! Eu cunosc viaţa asta…
Te frământă [el de fel de gânduri. dar fără nici o legătură între ele şi rătăcesc aşa, ca nişte oi fără păstor, şi n-ai cum şi n-are cine să te ajute, ca să ţi le aduni. Şi când începi să pricepi câte ceva, te cuprinde atâta jale, încât îţi vine să-ţi iei lu-mea-n cap şi să lugi de viaţa asta, fără să te uiţi înapoi…
Mama văzu această jale în strălucirea uscată a ochilor ei verzi, pe chipu-i tras, şi o auzi în sunetul glasului ei. Vru s-o liniştească, s-o aline.
— Dumneata văd că ştii ce trebuie să faci, dmga mea…
