Tată-său se uită ţintă la el, îşi duse mâinile păroase la spate şi spuse rânjind:

— Bine…

Şi, pufnind cu năduf, adaose:

— Netrebnicule…!

Puţină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-şi:

— De azi-nainte să nu-mi mai ceri nici un ban! A.'e să te ţină

Paşka…

— Şi tu ai să-ţi; bei toţi banii? – îndrăzni să întrebe femeia.

— Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică…

Ibovnică nu şi-a luat, dar de atunci şi până-n clipa morţii, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său şi nici n-a mai vorbit cu el.

Avea un câine, un dulău mătăhălos şi lăţos ca şi dânsul. In fiecare zi câinele îl întovărăşea până la fabrică şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. în zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut şi scormonea din ochi chipurile oamenilor ca şi când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ţinea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare şi stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se aşeza la masă şi împărţea cu câinele mâncarea din strachină.

Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată.

După cină, dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată

farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, îşi punea dinainte sticla de votcă, îşi rezema spatele de perete şi, plecându-şi pleoapele, începea să urle cu glas răguşit şi cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice şi dogite i se împotmoleau în mustăţi, împroşcând firimiturile de pâine care rămăseseră agăţate în ele; lăcătuşul îşi netezea barba şi mustăţile cu degetele-i butucănoase şi-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate şi nedesluşite, iar melodia era aidoma cu urletul

haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea votcă în sticlă; după

aceea se trân-tea într-o rână pe laviţă, ori lăsa capul pe masă

şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el.

Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la faţă, cu ochii închişi şi scrâşnind din dinţi. Uneori îi spunea ne-vesti-şi:

— Dă-mi şoricioaică, dă-mi otravă…

Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adău-gând însă că

e nevoie de operaţie şi că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea.

li

— Du-te dracului, las' că mor eu şi fără voi… Netrebnicilor! –

a hârâit Mihail.

Iar după plecarea doctorului, când nevastă-sa începu să-l roage cu lacrimi în ochi să se -lase operat, el strânse pumnul şi, ridicându-l ameninţător, îi spuse:

— Dacă mă înzdrăvenesc, o să fie vai de pielea ta! A murit a doua zi dimineaţa, taman în clipa când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în sicriu cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. După dric, n-au mers decât nevastă-sa, fecioru-său, câinele, bătrânul beţivan şi hoţ Dănilă Vesovşcikov, care fusese dat afară de la fabrică, şi câţiva cerşetori din cartier. Nevastă-sa a plâns cu lacrimi potolite, dar nu s-a întrecut cu firea; Pavel n-a plâns deloc. Oamenii din cartier, întâlnind convoiul pe uliţă, se opreau şi, făcându-şi semnul crucii, îşi dădeau cu părerea:

— Grozav s-o mai fi bucurând Pelagheia că i-a murit bărbatul…

Unii se grăbeau să facă anume deosebire:

— N-a murit, a crăpat…

După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, oamenii au plecat, iar câinele a rămas şi, aşezându-se tăcut pe ţărâna proaspătă, a adulmecat îndelungă vreme mormântul. După

câteva zile cineva l-a omorât…

III.

La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă.

Bălăbănindu-se, îşi făcu drum cu greu până la laviţa din colţ

şi, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa:

— Mâncarea!

Mama veni lângă el, se aşeză alături şi-l îmbrăţişă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând:

— Hai, maică, hai-degrabă…!

— Prostuţule! – îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea.

— Am să m-apuc şi de fumat! Dă-mi luleaua tatii… – mormăi Pavel cu limba împleticită.

Era cea dintâi beţie a iui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbuşise conştiinţa şi în capul lui stăruia întrebarea: „Oare-s beat? Beat cu adevărat?”

Mângâierile maică-şi îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mişca până-n străfunduri. îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit şi jilav de sudoare şi-i spunea cu glas domol:

— N-ar fi trebuit să faci asta…

II apucă greaţa. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă

un ştergar ud. Se mai limpezise oarecum., dar sub el şi în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; îşi simţea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar şi greţos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, fră-mântând un gând încâlcit: „Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalţi beau şi n-au nimic; mie însă nu-mi prieşte.”

Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare:

— Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură…?

Băiatul strânse pleoapele şi răspunse:

— Toţi beau…

Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; ştia şi dânsa că