— Apoi vedeţi, dragii mamii, vedeţi! – murmură mama, opărind ceaiul.

Toţi tăcură deodată.

— Ce-ai spus, mamă? – întrebă Pavel, încrun-tând sprâncenele.

— Eu? – întorcându-se către ei şi văzând că toţi o privesc, mama lămuri cu sfială:

— Vorbeam şi eu aşa, pentru mine; am zis că adicătelea să

vedeţi!

Nataşa râse, zâmbi şi Pavel, iar hoholul spuse:

— Mulţumesc, nană, pentru ceai!

— Nici nu l-ai băut încă şi te-ai şi pornit pe mulţumiri! –

răspunse ea şi, uitându-se la Pavel, întrebă:

— Vă stânjenesc?

Răspunse Nataşa:

— Cum s-ar putea oare ca dumneata, gazda, să-ţi stânjeneşti oaspeţii? – şi o rugă cu glas de copil alintat:

— Hai, măicuţă scumpă şi bună, dă-mi repejor un ceai, că

tremur toată, mi-au îngheţat picioarele sloi! '

— Iacă-ndată! – răspunse mama cu grabă. După ce bău o ceaşcă de ceai, Nataşa răsuflă adânc, îşi aruncă peste umăr coada de păr bălai şi începu a citi dintr-o carte cu scoarţe galbene şi cu poze. Marna turna ceai, străduindu-se să nu facă zgomot cu paharele şi urmărea cu luare-aminte vorba curgătoare a fetei. Glasul ei sonor se îmbina cu cân-tecul melancolic al samovarului. Ca o panglică minunată se desfăşura în odaie povestea omului primitiv, care trăia prin peşteri şi ucidea fiarele cu unelte de piatră. Era ca un basm şi de câteva ori mama căută privirea lui Pavel, ca să-l întrebe: Ce-i oare neîngăduit în povestea asta? Curând însă ea osteni

urmărind firul istorisirii şi începu a-şi cerceta din ochi oaspeţii, fără ca dânşii, şi fără ca fecioru-sâu, să bage de seamă.

Pavel şedea alături de Nataşa; era cel mai chipeş dintre toţi.

Aplecată asupra cărţii, Nataşa îşi îndrepta mereu firele de păr care-i cădeau într-una pe tâmple. Din când în când ridica ochii de pe carte şi, coborând puţin glasul, adăuga ceva de la ea, dând din cap întru sprijinirea celor ce spunea şi plimbându-şi cu drag privirea pe feţele ascultătorilor. Aplecat înainte, cu pieptul sprijinit pe marginea mesei, hoholul se uita cruciş, încercând să-şi vadă sfârcurile mustăţilor, zburlite din pricină

că şi le ciupea necontenit. Vesovşcikov şedea pe scaun cu palmele proptite pe genunchi, drept şi ţeapăn ca un băţ; iar faţa-i ciupită, fără sprâncene, cu buze subţiri, era neclintită

ca o mască. Cu ochii mici, abia întredeschişi, îşi privea neîntrerupt, fără a clipi, chipul oglindit în alama lucioasă a samovarului şi părea că nici nu respiră. Micul Fedea, urmărind lectura, mişca din buze fără glas, de parcă ar fi repetat pentru sine cuvintele din carte, iar tovarăşul lui, cu spatele încovoiat, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii sprijiniţi în palme, zâmbea îngândurat. Unul dintre cei doi flăcăi, care veniseră o dată cu Pavel, avea părul roşcat, cârlion-ţat, ochii verzi şi vioi, şi voia pesemne să spună ceva, pentru că se frământa pe loc, plin de nerăbdare; celălalt, cu părul auriu, tuns foarte scurt, îşi mângâia mereu capul cu palma şi se uita ţintă în podea, încât nici nu i se vedea faţa. In odaie domnea o atmosferă deosebit de plăcută. Mama se simţea şi ea cucerita de această atmosferă fără seamăn, pe care nu o cunoscuse până atunci şi, legănată de murmurul glasului Nataşei, îşi aducea aminte de gălăgioasele petreceri din tinereţea ei, de flăcăii care totdeauna duhneau a votcă, de vorbele lor deşuchiate, de neobrăzatele lor glume. îşi aducea aminte de toate astea şi i se strângea inima sub povara unei covârşi-toare mile pentru tinereţea ei trecută fără rost.

Îşi aduse aminte cum o peţise răposatul. Odată, la o petrecere, a prins-o în tinda întunecată şi, înghesuind-o în

perete cu tot trupul, a întrebat-o cu glas înăbuşit şi morocănos:

— Vrei să te măriţi cu mine?

Ea se simţea jignită, umilită, iar el îi frământa sânii care o dureau, şi-i rabulnea în ouraz rasullarea lui fierbinte, dospită, gâfâită. A încercat sa scape dni strânsoare, smucindu-se înlături.

— încotro! – mirii el.

— Hai, răspunde! Copleşită de ruşine şi mânie, dânsa tăcuse. Cineva a deschis uşa tindei şi atunci el îi dădu drumul fără grabă, spunându-i:

— Duminică trimit peţitoarea… Şi a trimis-o.

Mama închise ochii, suspinând adânc.

— N-am nevoie să ştiu cum au trăit oamenii în trecut, ci cum trebuie să trăiască acum! – izbucni deodată în odaie glasul nemulţumit al lui Vesovşcikov.

— Aşa-i! – întări şi roşcovanul, ridicându-se în picioare.

— Nu sunt de aceeaşi părere! – strigă Fedea. Urmă o dezbatere înfierbântată; cuvintele fâltâiau ca nişte lirnbi de flăcări într-un foc de vreascuri, noaptea. Mama nu înţelegea pentru ce strigau aşa. Toţi erau învăpăiaţi la ţaţă, dar niciunul nu se înverşuna, nici unuia nu-i scăpa,vreo vorbă

măcar, de soiul acelor ocări grosolane cu care fusese ea deprinsă.

„Se sfiesc de domnişoara”, hotărî mama în sinea ei.

Ii plăcea înfăţişarea sfătoasă a Nataşei, care-i urmarea pe toţi, fără a-i slăbi din ochi, de parcă toţi liăcâii aceştia ar fi fost nişte copii pe lângă dânsa.

— Staţi puţin, tovarăşi! – îi opri ea deodată. Şi toţi tăcură, cu ochii aţintiţi la ea.

— Dreptatea este de partea celor care spun că iioi trebuie să

ştim totul. Trebuie să ne pătrundem de lumina înţelepciunii şi să aprindem făclia noastră de la flacăra ei, pentru ca cei din întuneric sa ne vadă; trebuie să venim cu răspunsuri drepte şi cinstite la orice întrebare. Trebuie să cunoaştem tot adevărul şi toată minciuna…

— M. Gorki – Mama -l1

Tloholul asculta şi dădea din cap în tact cu vorbele fetei, Vesovşcikov, roşcovanul şi celălalt muncitor adus de Pavel se strânseră tustrei unui în altul; mama nu-i prea vedea cu ochi buni, deşi n-ar fi ştiut spune nici ea pentru ce anume.

Când Nataşa sfârşi, se ridică Pavel şi întrebă cu glas liniştit:

— Oare singura noastră năzuinţă este să ne îndestulăm pântecul? Nu, – îşi dădu el însuşi răspunsul, aruncând o privire hotărâtă către grupul celor trei.

— Noi trebuie să dovedim celor care ne apasă grumazul şi ne iau lumina, că vedem totul, că nu suntem nişte proşti, nişte vite, că vrem nu numai să ne hrănim omeneşte, ci şi să trăim omeneşte şi să ciucern o viaţă cu adevărat omenească! Noi trebuie să arătăm duşmanilor noştri că viaţa aceasta de ocnă, în care ei ne ţin cu silnicie, nu ne împiedică să ne îmbogăţim mintea, ridicându-ne până la nivelul lor, ba chiar mai sus decât ei…!

Mania îl asculta şi i se umplea inima de mândrie că feciorul ei vorbea atât de frumos.

— Oameni cu pântecul sătul sunt destui, dar oameni cinstiţi nu prea întâlneşti, – spunea hoholul.

— Pesle mocirla acestei vieţi de putreziciune, noi trebuie să

clădim o punte care să ducă spre lumea viitorului, spre lumea în care va domni omenia, spre lumea adevăratei bunătăţi.

Aceasta este datoria noastră, tovarăşi.

— Când bale ceasul luptei, nu-ţi mai arde să-ţi oblojeşti rănile! – se împotrivi cu voce surdă Vesovşcikov.

Trecuse de miezul nopţii, când începură să se împrăştie.