— Sunt hohol M din oraşul Kanev.
— Şi demult eşti prin părţile noastre?
— Apăi s-a împlinit anul de când am venit în târg, iar acum o lună am intrat la fabrică. Am găsit oameni tare de treabă, de pildă feciorul dumitale şi alţii ca el. Am să rămân aici, –
adăugă el, ciupindu-şi mustaţa.
Mama era bucuroasă acum de cunoştinţa acestui om şi, în dorinţa de a-l răsplăti într-un fel pentru vorba pe care o spusese adineauri despre Pavel, îl întrebă:
— Poate vrei un ceai?
— Cum adică, să mă ospătez aşa, de unul singur? – zise el săltând din umeri.
— Las' să vie şi ceilalţi şi atunci poţi să ne tot ospătezi…
Vorbele acestea stârniră iarăşi în inima mamei temerile de mai-nainte.
Poreclă dată ucrainenilor, (N. red. rom.) „Ce bine ar fi să fie toţi ca el”, îşi spuse ea cu o dorinţă fierbinte.
Iarăşi se auziră paşi în tindă, uşa se şi deschise de îndată şi mama se ridică iarăşi în picioare. Spre mirarea ei însă, în bucătărie intră o fată de statură potrivită, cu o faţă simplă de ţărancă şi cu părul bălai împletit într-o coadă groasă. întrebă
cu o voce aproape şoptită:
— N-am întârziat cumva?
— Nu, fii pe pace! – răspunse hoholul, care stătea în pragul uşii de la odaia din faţă.
— Pe jos venit-ai?
— Fireşte! Dumneata eşti mama lui Pavel Mihailovici? Bună
seara! Pe mine mă cheamă Nataşa…
— Şi după tată? – o întrebă mama.
— Vasilievna. Iar pe dumneata?
— Pelagheia Nilovna.
— Ei, iată că am făcut cunoştinţă…!
— Da! – spuse mama cu un suspin uşor şi, zâm-bind, cercetă
fata din ochi.
Ajutând-o să se dezbrace, hoholul o întrebă:
— E frig afară?
— Pe câmp e cumplit de frig! Bate-un vânt… Avea o voce plină, limpede, gura mică, rotundă şi toată făptura ei era durdulie, fragedă. Se dezbrăcă, îşi frecă tare obrajii rumeni cu mâinile-i micuţe, stacojii de frig şi intră cu grabă în odaie, tropăind zgomotos cu tocurile ghetelor. „Umblă fără galoşi!” îşi spuse mama.
— Da-a, – zise fata tărăgănat, biruindu-şi o înfiorare.
— M-a pătruns cam tare frigul… U-uf…!
— Uite, aţâţ îndată cărbunii în samovar şi ai să te dezmorţeşti cu un ceai fierbinte! – se însufleţi deodată mama, trecând cu grabă în bucătărie.…
— Numaidecât!
I se părea că o cunoştea demult pe fata aceasta şi că o iubea cu o caldă şi duioasă dragoste de mamă. Zâmbind, asculta cu luare-aminte cele ce se vorbeau în odaie.
f
— De ce eşti aşa de trist, Nahodka? – îl întrebă fata pe hohol.
— Ştiu eu?… – grăi el tărăgănat.
— Mă uitam adineauri la văduva asta, la privirea ei atât de blândă şi mi-a venit aşa, un gând: poate că şi mama o fi având ochii la fel cu ea. Ştii, mă gândesc adesea la maică-mea şi tot îmi vine a crede că trăieşte încă.
— Spuneai doar că a murit.
— A murit maică-mea, cea care m-a înfiat. Acum însă
vorbesc despre mama mea, cea adevărată. Mă gândesc că o fi umblând cu cerşitul pe undeva, prin Kiev, că o fi bând votcă şi când s-o fi îmbătând, poliţiştii or fi lovind-o cu laba peste gură.
„Sărăcuţul de el!” gândi mama şi oftă. Nataşa începu a vorbi în şoaptă, cu grabă şi înfrigurare. Apoi se auzi iarăşi glasul lui puternic:
— Ehe, eşti încă tânără, tovărăşico, mai ai multe de învăţat.
