câteva zile cineva l-a omorât…
III.
La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă.
Bălăbănindu-se, îşi făcu drum cu greu până la laviţa din colţ
şi, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa:
— Mâncarea!
Mama veni lângă el, se aşeză alături şi-l îmbrăţişă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând:
— Hai, maică, hai-degrabă…!
— Prostuţule! – îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea.
— Am să m-apuc şi de fumat! Dă-mi luleaua tatii… – mormăi Pavel cu limba împleticită.
Era cea dintâi beţie a iui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbuşise conştiinţa şi în capul lui stăruia întrebarea: „Oare-s beat? Beat cu adevărat?”
Mângâierile maică-şi îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mişca până-n străfunduri. îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit şi jilav de sudoare şi-i spunea cu glas domol:
— N-ar fi trebuit să faci asta…
II apucă greaţa. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă
un ştergar ud. Se mai limpezise oarecum., dar sub el şi în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; îşi simţea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar şi greţos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, fră-mântând un gând încâlcit: „Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalţi beau şi n-au nimic; mie însă nu-mi prieşte.”
Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare:
— Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură…?
Băiatul strânse pleoapele şi răspunse:
— Toţi beau…
Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; ştia şi dânsa că
numai la cârciuma puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Şi totuşi îi spuse:
— Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut şi pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ţie să-ţi fie milă de maică-ta.
Ascultându-i vorbele mâhnite şi pline de blândeţe, Pavel simţi cum îl învăluie aducerile aminte şi-şi dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seama, veşnic zbuciumată, aşteptându-se în toată clipa să fie iarăşi bătută. în vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puţin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, şi acum, trezindu-se cu încetul din beţie, se uita la ea cu luare-aminte.
Era o femeie înaltă, adusă puţin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov şi de bătăi. Umbla fără să i se audă paşii, oarecum pieziş, cu un umăr împins puţin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca şi când s-ar fi temut să nu atingă vreun lucru. Faţa-i lată şi ovală, puţin umflată şi brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriţi, neliniştiţi şi trişti, cum îi aveau mai toate femeile din cartier.
Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprinceana, ba parcă şi urechea dreaptă era puţin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă
încordare, ca şi când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des şi negru sclipeau şuviţe argintii. Era o fiinţă blândă, tristă, supusă…
Lacrimile îi curgeau domol pe obraji.
— Nu mai plânge! – o rugă Pavel încet.
— Mi-e sete.
— Ţi-aduc îndată apă cu gheaţă…
Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână şi bucata de gheaţă se ciocnea uşor de buza de tinichea. Pu-nând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în faţa icoanelor. In geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieţii de beţie din cartier. In seara
de toamnă întunecată şi umedă, o armonică îşi împrăştia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ţinea gura; altul răcnea ocări deşuchiate; glasurile necăjite şi ostenite ale femeilor erau pline de nelinişte…
Tn căsuţa Vlasovilor viaţa era acum mai potolită, mai tihnită
decât înainte şi întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era aşezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaştini. O
treime din locuinţă era ocupată de bucătărie şi de o odăiţă, despărţite printr-un perete subţire; în odăiţa aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă şi două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus şi atât.
Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: îşi cumpără o armonică, o cămaşă cu piepţii scrobiţi, o cravată în culori ţipătoare, o pereche de galoşi, un baston, ca să fie aidoma cu toţi tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăţă să danseze cadrilul şi polca, sărbătorile venea acasă
beat şi de fiecare dată votca nu*i pria defel. Dimineaţa se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la faţă şi posomorit. ' într-o zi maică-sa îl întrebă:
— Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine? El răspunse necăjit şi morocănos:
— Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o puşcă.
Muncea cu sârguinţă, nu lipsea de la lucru şi nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaştri, mari ca ochii maică-şi, i se citea o nemulţumire lăuntrică. Nu şi-a cumpărat puşcă şi nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise „calea bătută de ceilalţi; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuşi cu desăvârşire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că faţa lui smeadă se ascuţea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai
