numai la cârciuma puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Şi totuşi îi spuse:

— Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut şi pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ţie să-ţi fie milă de maică-ta.

Ascultându-i vorbele mâhnite şi pline de blândeţe, Pavel simţi cum îl învăluie aducerile aminte şi-şi dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seama, veşnic zbuciumată, aşteptându-se în toată clipa să fie iarăşi bătută. în vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puţin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, şi acum, trezindu-se cu încetul din beţie, se uita la ea cu luare-aminte.

Era o femeie înaltă, adusă puţin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov şi de bătăi. Umbla fără să i se audă paşii, oarecum pieziş, cu un umăr împins puţin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca şi când s-ar fi temut să nu atingă vreun lucru. Faţa-i lată şi ovală, puţin umflată şi brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriţi, neliniştiţi şi trişti, cum îi aveau mai toate femeile din cartier.

Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprinceana, ba parcă şi urechea dreaptă era puţin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă

încordare, ca şi când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des şi negru sclipeau şuviţe argintii. Era o fiinţă blândă, tristă, supusă…

Lacrimile îi curgeau domol pe obraji.

— Nu mai plânge! – o rugă Pavel încet.

— Mi-e sete.

— Ţi-aduc îndată apă cu gheaţă…

Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână şi bucata de gheaţă se ciocnea uşor de buza de tinichea. Pu-nând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în faţa icoanelor. In geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieţii de beţie din cartier. In seara

de toamnă întunecată şi umedă, o armonică îşi împrăştia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ţinea gura; altul răcnea ocări deşuchiate; glasurile necăjite şi ostenite ale femeilor erau pline de nelinişte…

Tn căsuţa Vlasovilor viaţa era acum mai potolită, mai tihnită

decât înainte şi întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era aşezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaştini. O

treime din locuinţă era ocupată de bucătărie şi de o odăiţă, despărţite printr-un perete subţire; în odăiţa aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă şi două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus şi atât.

Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: îşi cumpără o armonică, o cămaşă cu piepţii scrobiţi, o cravată în culori ţipătoare, o pereche de galoşi, un baston, ca să fie aidoma cu toţi tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăţă să danseze cadrilul şi polca, sărbătorile venea acasă

beat şi de fiecare dată votca nu*i pria defel. Dimineaţa se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la faţă şi posomorit. ' într-o zi maică-sa îl întrebă:

— Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine? El răspunse necăjit şi morocănos:

— Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o puşcă.

Muncea cu sârguinţă, nu lipsea de la lucru şi nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaştri, mari ca ochii maică-şi, i se citea o nemulţumire lăuntrică. Nu şi-a cumpărat puşcă şi nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise „calea bătută de ceilalţi; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuşi cu desăvârşire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că faţa lui smeadă se ascuţea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai

severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată

asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine ştie cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când şi când pe la el tovarăşi de-ai lui; acum însă, văzând că

nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică şi că începe a se deosebi de ei, dar când îşi dădu seama că el căuta cu încăpăţânată stăruinţă să se smulgă cu totul din şuvoiul întunecat al vieţii şi să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furişă un nelămurit simţământ de teamă.

— Poate că nu ţi-e bine, Pavluşa? – îl întreba mama uneori.

— N-am nimic, sunt sănătos tun! – răspundea el.

— Da' tare mai eşti slab! – spunea mama oftând. Pavel începu să-şi aducă acasă cărţi, pe care le citea pe furiş, şi după aceea le ascundea în tainiţe numai de el ştiute. Uneori îşi scotea însemnări din aceste cărţi pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată…

Mama şi feciorul se vedeau puţin şi, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineaţa el îşi bea tăcut ceaiul şi pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, şi după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărţile lui şi citea până târziu. în zilele de sărbătoare pleca de dimineaţă şi nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar nici un prieten din oraş, nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cit trecea vremea, era tot mai tăcut şi în acelaşi timp băgă

de seamă că uneori el folosea nişte cuvinte noi pe care ea nu le înţelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane şi rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. în purtarea lui se iviră o mulţime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai scli-visea defel, se îngrijea mai mult de curăţenia trupului şi a hainelor, era mai liber şi mai vioi în mişcări şi întreaga lui înfăţişare era mai firească şi mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei

o luare-aminte plină de nelinişte. Chiar în atitudinea lui faţă

de dânsa se vădea o schimbare: uneori îşi mătura singur camera, în zilele de sărbătoare îşi făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze cât mai mult munca. Aşa ceva nu se pomenea în tot cartierul…

Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioşi şi sprinteni, vorbind între ei.

— E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! – o lămuri Pavel.

Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa îşi spuse: „Pe Hristos îl cinsteşti, la biserică însă nu te duci…”'

Pe un raft frumos meşterit de un tâmplar, tovarăş cu Pavel, sporea mereu numărul cărţilor. Odaia avea acum o înfăţişare plăcută.

Maicâ-şi îi spunea „dumneata” şi „măicuţă”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioşie:

— Mamă, te rog să nu fii îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă.

Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că îşi dădea seama că în cuvintele lui era o simţire sinceră şi temeinică.

În sufletul ei însă neliniştea creştea zi cu zi. Şi cum timpul nu-i aducea nici o lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimţind că se va întâmpla ceva neobişnuit. Ba uneori simţea furişându-i-se în suflet o pornire de nemulţumire faţă

de fecioru-său şi atunci gândea în sine: „Toţi trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…”

Alteori îşi spunea: „Şi-o fi găsit vreo fată?”

Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câştiga.

Aşa au trecut săptămâni şi luni, aşa s-au scurs pe nesimţite doi ani de viaţă tăcută, ciudată, plină de gânduri nedesluşite şi tot mai apăsătoare temeri.

IV într-o seară, după cină, Pavel trase perdeaua la fereastră

şi, aşezându-se pe laviţă, sub lumina lămpii de tinichea care spânzura deasupra capului, în perete, începu a citi.

Mama strânse farfuriile şi, când se întoarse din bucătărie, se apropie încet de dânsul. Ridicând fruntea, el o întrebă din ochi care-i era păsul.

— Nu, Paşa, n-am nimic, venisem numai aşa… – se grăbi ea să îngăimeze şi se depărta, mişcând stân-jenită din sprâncene. O clipă rămase neclintită, pe gânduri; apoi, vădit muncită de o frământare, îşi spălă cu grijă mâinile şi veni iarăşi lângă dânsul.

— Vreau să te întreb, – spuse ea încetişor, – ce tot citeşti tu acolo?

El închise cartea.

— Stai jos, măicuţă…

Mama se lăsă greoi pe laviţă lângă el şi rămase dreaptă, încordată, ca în aşteptarea unui lucru de mare însemnătate.