A muncit vreme de treizeci de ani; când a început el să
lucreze, fabrica n-avea decât două corpuri de clădiri, şi astăzi are şapte!
Ea îl asculta cu teamă şi nesaţ. Ochii lui scânteiau luminoşi şi minunaţi; sprijinit cu pieptul de masă, se aplecase către dânsa şi, aproape atingându-i obrajii scăldaţi în lacrimi, îşi desfăşura în faţa ei cele dintâi gânduri ale lui despre adevăr, aşa cum îl înţelesese el. Cu tot elanul tinereţii şi cu ardoarea învăţăcelului mândru de cunoştinţele lui şi care crede cu sfinţenie în valoarea lor, Pavel vorbea despre lucruri care lui i se păreau limpezi şi vorbea nu atât pentru maică-sa, cât pentru a se cerceta pe el însuşi. Câteodată se oprea, căutându-şi cuvântul şi atunci vedea în faţa lui chipul mâhnit al maică-şi şi ochii ei blajini care îl priveau cu luciri şterse, înceţoşate de lacrimi. II priveau plini de teamă şi nedumerire. Ii era milă de maică-sa şi iarăşi începea să-i vorbească, dar acum grăia mai mult despre ea, despre viaţa ei.
— Ce bucurii ai cunoscut tu în viaţă? – o întreba el.
— Ce amintire frumoasă ţi-a rămas din trecutul tău?
Ea asculta şi dădea trist din cap, cuprinsă de o simţire nouă, necunoscută până atunci, dureroasă şi îmbucurătoare în acelaşi timp, o simţire care-i alina şi-i înviora inima atât de chinuită. Pentru întâia oară îi era dat să audă vorbindu-i-se despre ea, despre viaţa ei, şi vorbele acestea îi stârneau gânduri nedesluşite, demult adormite, trezindu-i cu încetul amintirea stinsă a unui simţământ de vagă nemulţumire faţă
de viaţă, gânduri şi simţăminte din depărtata ei tinereţe.
Vorbise şi dânsa pe vremuri cu prietenele ei despre toate acestea, dar şi ea şi ele se mulţumiseră numai să se plângă; nimeni nu încercase să le arate pentru ce era viaţa lor atât de apăsătoare şi de grea. Şi iată că acum fiu-său stă în faţa ei, iar ea ascultă tot ceea ce îi spun ochii, chipul şi cuvintele lui, şi îi tresaltă inima de bucurie şi este mândră de el, pentru că
a înţeles cu adevărat viaţa maică-şi, pentru că îi vorbeşte de durerile şi de suferinţele ei, pentru că o compătimeşte.
Mamele n-au parte de milă.
Ştia asta. Tot ce-i spunea fiu-său despre viaţa femeii erau adevăruri amare, pe care ea le cunoştea prea bine şi de aceea simţea cum îi zvâcnea în piept un mănunchi de simţăminte ce-i încălzea tot mai tare inima cu alinări pe care nu le cunoscuse până atunci.
— Şi ce ai de gând să faci? – întrebă ea, întrerupându-l.
— Să învăţ şi după aceea să-i învăţ şi pe alţii! Noi, muncitorii, trebuie să învăţăm. Trebuie să aflăm, trebuie să
înţelegem de ce e atât de grea viaţa noastră.
Se bucura văzând că în ochii lui albaştri, totdeauna severi şi
-gravi, acum ardeau lumini de duioşie şi blândeţe. Pe buzele ei se ivi un zâmbet de blajină mulţumire, deşi printre cutele obrajilor se prelingeau
L încă lacrimile într-o uşoară tremurare. în sufletul ei se dădea o luptă între simţământul de mândrie pentru fecioru-său, care ştie să vadă atât de limpede suferinţele vieţii şi între simţământul de teamă, fiindcă nu putea să uite că-i atât de tânăr, că vorbeşte altfel decât toţi ceilalţi şi că a hotărât să
înfrunte de unul singur vrăjmăşia acestei vieţi cu care şi ea şi
toţi ceilalţi se obişnuiseră. Ar fi vrut să-i spună: „Dragul meu drag, ce ai să poţi.face tu singur?”
Ii era teamă însă, că după aceea nu va mai avea bucuria de a-şi putea preţui atât de mult feciorul, care deodată i se înfăţişase atât de înţelept… deşi în-trucâtva înstrăinat.
Văzând zâmbetul de pe buzele mamei, încordarea cu care îl asculta, dragostea din ochii ei, Pavel îşi spunea că izbutise s-o facă a înţelege adevărul despre care îi vorbise şi acest simţământ de tinerească mândrie pentru puterea cuvântului său îi sporea încrederea în propriile lui forţe. Înfierbântat, el îşi urma firul vorbei, uneori zâmbind, alte daţi încruntân-du-se; câteodată, în cele ce spunea el, răzbătea ura. dând cuvintelor un sunet de îndârjire şi atunci mama clătina speriată din cap şi întreba în şoaptă:
— Aşa să fie, oare, Paşa?
— Aşa! – răspundea el cu o hotărâre de neclintit.
Şi-i vorbea despre oamenii care, dorind binele poporului, semănau adevărul, şi tocmai de aceea duşmanii vieţii îi înhăţau ca pe nişte fiare sălbatice, îi aruncau în temniţe, îi trimiteau la ocnă…
— Am văzut şi eu asemenea oameni! – izbucni el cu înflăcărare.
— Sunt cei mai buni oameni din lume.
Mama însă, când se gândea la oamenii aceştia, simţea în inima ei o zvâcnire de teamă şi iarăşi voia să-l întrebe: „Aşa să
fie, oare?”
Dar nu cuteza şi, ţinându-şi răsuflarea, asculta spusele lui despre oamenii aceia pe care ea nu putea să-i înţeleagă şi care îl învăţase pe fiu-său să gândească şi să vorbească
lucruri atât de primejdioase pentru el. Intru târziu îi spuse:
— Nu mai e mult şi se luminează de ziuă; ar îi bine să te culci şi să dormi puţintel!
— Am să mă culc îndată! – încuviinţă el. Şi, aplecându-se către dânsa, o întrebă:
— M-ai înţeles?
— Te-am înţeles! – răspunse ea, într-un oftat. O podidiră iar lacrimile şi adaose printre sughiţuri:
— Ai să te prăpădeşti!
El se ridică, făcu câţiva paşi prin odaie, apoi rosti:
— Ei, uite, acum ştii ce fac şi unde mă duc; ţi-am spus totul!
Te rog, mamă, dacă mă iubeşti, nu mă opri…!
— Băiatul meu drag! – izbucni ea.
— Poate că era mai bine pentru mine să nu fi ştiut nimic!
