Vesovşcikov şi roşcovanul au plecat cei din-tâi şi asta de asemenea nu i-a plăcut mamei.

„lan te uită ce grăbiţi mai sunt!” gândi ea, încii-nând din cap cu răceală, când aceştia.îşi luară rămas bun.,

— Mă întovărăşeşti, Nahodka? – întrebă Nataşa.

— Negreşit! – răspunse hoholul.

În timp ce Nataşa se îmbrăca în bucătărie, mama îi spuse:

— Cam subţiori ciorăpei pentru asemenea vreme! Tmi dai voie să-ţi împletesc eu o pereche de ciorapi de lână?

— Mulţumesc, Pelagheia Nilovna, dar ciorapii de lină cam zgârie, precât mi se pare! – răspunse Nataşa râzând.

— N-ai grijă, cum ţi-i împletesc eu n-au să te zgi-rie! – o încredinţa Vlasova.

Nataşa se uita la ea cu ochii puţin subţiaţi printre pleoape şi, sub privirea ei stăruitoare, mama se simţi oarecum descumpănită.

— Iartă-mă! sunt o neroadă, dar ţi-am vorbit din toată

inima!… – adăugă ea aproape în şoaptă.

— Ce bună eşti! – îi răspunse Nataşa tot aşa de încet şi-i strânse cu grabă mina.

— Noapte bună, nana! – îşi luă rămas bun hoholul, privind-o drept în ochi; apoi se încovoie de spate şi ieşi în tindă în urma Nataşei.

Mania se uita la fecioru-său, care stătea în pragul uşii zâmbind,

— De ce râzi? – îl întrebă ea stânjenită.

— Aşa, sunt vesel!

— Fireşte, sunt bătrână şi proastă, dar tot pot să-mi dau şi eu seama când e vorba de o treaba bună! – zise ea cu oarecare obidă în glas.

— Atunci e cum nu se poate mai bine! – răspunse el.

— Dar acum ar trebui să te duci la culcare, e cam târziu!

— Am să mă culc, ma culc îndată!

Se învârtea în jurul mesei, strângând ceştile fie ceai; era mulţumită şi avea faţa transpirată de căldura plăcutei tulburări pe care o simţea la ghidul că totul a fost aşa de frumos şi s-a sfârşit atât de bine.

— Bun ţi-a fost gândul să-i chemi, Pavluşa! – mărturisi ea.

— Şi tare mi-a plăcut hoholul! Iar domnişoara – ce fată

deşteaptă! Cine-i fata asta?

— E învăţătoare! – răspunse scurt Pavel, plim-bându-se prin odaie.

— Eh, sărmana de ea! Sărăcuţ îmbrăcată, grozav de sărăcuţ!

Şi nu-i mare lucru să răceşti. Da' părinţii încotro şi pe unde-i sunt?

— La Moscova! – grăi Pavel şi, oprindu-se în faţa maică-şi, urmă tainic şi grav:

— Uite ce-i cu ea: taică-său e om bogat, face negoţ de fierărie şi are câteva case. Văzând-o că a apucat pe drumul acesta, a alungat-o de acasă. A fost crescută în puf, a fost răsfăţată, i s-au făcut toate poftele şi, iată, acum porneşte noaptea, singură, pe jos, cale de şapte verste…

Mama se opri, cuprinsă de uimire. Stătea în mijlocul odăii cu sprâncenele ridicate a mirare şi-se uita fără glas la fecioru-său. După un răstimp întrebă încet:

— Şi se duce atâta cale, până la oraş?

— Da.

— Doamne, doamne! Şi nu-i e frică?

— Uite că nu! – surise Pavel.

— Dar ce nevoie era să plece? Să fi rămas la noi peste noapte. O culcam cu mine!

— Nu se poate! Mâine dimineaţă s-ar fi putut s-o zărească

cineva aici şi tocmai de asta trebuie să ne păzim cu orice chip.

Mama privi îngândurată pe fereastră şi întrebă cu glas coborât:

— Nu înţeleg, Paşa, ce e primejdios şi neîngăduit în ceea ce faceţi voi? Că doar nu-i nimic rau în asta, nu-i aşa?

Nu era deloc sigură pe cele ce spunea şi tocmai de aceea aştepta de la el un răspuns care s-o încredinţeze. Liniştit, uitându-se drept în ochii ei, Pavel îi spuse răspicai:

— Aşa este, nu-i nimic rău! Cu toate astea, pe toţi ne aşteaptă închisoarea. Asta trebuie s-o ştii…

Un tremur scurt scutură mâinile mamei. Cu glas sfârşit abia îngâna:

— Poate c-o da dumnezeu să treacă şi fără asta…

— Nu! – răspunse el cu blândeţe.

— De ce să te mint? N-are să treacă fără asta!

Şi îi zâmbi.

— Hai, culcă-te, trebuie să fii obosită. Noapte bună!

Când rămase singură, mama se apropie de fereastră şi se uită în uliţă. Afară viscolea. Vântul zburda, măturând omătul de pe acoperişurile căsuţelor adormite, năpustindu-se în ziduri cu şoaptele-i pripite şi fără de înţeles, târându-se pe pământ şi purtând fulgii de zăpadă de-a lungul uliţei, în învăluiri de nori albi…

— Doamne Isuse Hristoase, îndură-te de noi! – se rugă

mama în şoaptă.