Să naşti un copil şi să faci din el un om – e grea treaba, darmite să-l mai şi înveţi ce-i aceea binele! Asta-i şi mai greu.
„Ian te uită!” se minună în sinea ei mama, cuprinsă de o puternică dorinţă de a-i spune omului acestuia o vorbă de mângâiere, dar tocmai atunci se deschise încet uşa şi intră în odaie Nikolai Vesov-şcikov, cunoscut de toată ' lumea ca un om peste seamă de ursuz, feciorul bătrânului hoţ Dănilă.
Cum se ţinea totdeauna departe de lume, oamenii îl luau mereu în zeflemea. Mama îl întrebă mirată:
— Ce-i cu tine, Nikolai?
El îşi şterse cu palma lată obrazul ciupit de vărsat şi cu pomeţii ieşiţi, apoi, fără nici un cuvânt de bun găsit, întrebă
cu glas înăbuşit:
— Pavel e acasă?
— Nu.
Prin uşa deschisă aruncă o privire în odaia din faţă şi după
aceea intră spunând:
— Bună seara, tovarăşi…
„Şi ăsta?” se gândi mama cu ciudă şi rămase peste măsură
de mirată când văzu că Nataşa îi întinde veselă şi bucuroasă
mâna.
Apoi mai veniră doi flăcăi, aproape nişte băieţan-dri. Pe unul din ei îl cunoştea, era nepotul bătrânului Sizov – muncitor la fabrică; îl chema Feodor şi avea faţa lunguiaţă, fruntea înaltă
şi părul creţ. Pe celălalt – un băiat sfios cu părul lins – nu-l cunoştea, dar nici el nu-i dădu nici o pricină de îngrijorare, în sfârşit veni şi Pavel însoţit de doi tineri pe care ea îi ştia, amândoi lucrători la fabrică. Băiatul îi spuse cu duioşie:
— Ai pus samovarul? Foarte bine, îţi mulţumesc!
— Să cumpăr poate o sticluţă de votcă 1 – propuse ea, neştiind cum să-şi arate mulţumirea pentru un lucru, pe care nu putea încă să şi-l lămurească.
— Nu-i nevoie! – răspunse Pavel, cu un zâmbet cald.
Deodată prin mintea ei trecu gândul că Pavel înadins o făcuse să creadă că adunarea aceasta e primejdioasă, ca să-şi râdă de temerile sale.
— Ăştia sârrt oamenii tăi prigoniţi de lege? – întrebă ea încetişor.
— Ăştia-s! – răspunse el, trecând în odaie.
— Măi, băiete, măi!… – îi răspunse ea, petrecân-du-l cu privirea până ce intră în odaie, iar în sine, adăugă plină de îngăduinţă: „Tot copil a rămas!”
VI.
Când samovarul dădu în clocot, mama îl aduse în odaie.
Musafirii şedeau strânşi în jurul mesei, iar Nataşa, cu o carte în mână, se aşezase în colţ, sub lampă.
— Ca să înţelegem de ce oamenii duc o viaţă atât de rea… –
glăsuia Nataşa.
— Şi de ce ei înşişi sunt atât de răi, – strecură un cuvânt hoholul.
— Trebuie să vedem mai întâi cum a fost viaţa lor la început…
— Apoi vedeţi, dragii mamii, vedeţi! – murmură mama, opărind ceaiul.
Toţi tăcură deodată.
— Ce-ai spus, mamă? – întrebă Pavel, încrun-tând sprâncenele.
— Eu? – întorcându-se către ei şi văzând că toţi o privesc, mama lămuri cu sfială:
— Vorbeam şi eu aşa, pentru mine; am zis că adicătelea să
vedeţi!
Nataşa râse, zâmbi şi Pavel, iar hoholul spuse:
— Mulţumesc, nană, pentru ceai!
— Nici nu l-ai băut încă şi te-ai şi pornit pe mulţumiri! –
răspunse ea şi, uitându-se la Pavel, întrebă:
